Crenvurştii au zăcut pe asfalt mult şi bine. Zeci (poate sute?) de trecători s-au perindat pe lângă ei, unii fără să-i bage în seamă, alţii ignorându-i cu desăvârşire – fără să le simtă parfumul, aroma sau gustul, fără să fie chinuiţi de foame, complet nepăsători, cu probleme mult mai complicate şi delicate – înghesuite în mintea lor oricum confuză...

Şi ar fi putrezit acolo până în ziua de azi, dacă nu ar fi apărut un bistriţean vigilent, cu simţurile mereu la pândă care să răcnească, din senin, şi să-i sperie de moarte pe cei câţiva trecători din jur şi pe domnişoara de la magazinul de fructe din colţ care a gustat toată ziua din nectarinele atît de zemoase şi dulci.

„Ce faci, breee?!”, s-a răstit bistriţeanul la potaia sictirită de lângă crenvurşti. „Nu mai pofteşti aşa ceva?!? Să-ţi aduc, poate, ciorbă de burtă, sau caviar, sau icre negre?!?” Cei care l-au auzit răcnind uşor aplecat înspre câine au tresărit, nedumeriţi.

Abia atunci au văzut şi cei doi crenvurşti risipiţi inutil pe trotuar.

Şi-au imaginat că trebuie să existe ceva relaţie mai complexă între câine şi cel care îl ceartă.

Au plecat mai departe, în grabă, căci aveau şi aşa destule pe cap...

Ultimul care a părăsit scena a fost câinele. Legănându-şi coada alene, la fel de plictisit ca înainte...