Dacă ar mai fi fost printre noi, Sigmund Freud ar fi împlinit astăzi frumoasa vârstă de 156 de ani. Dar nu mai este – nu ne mai poate teroriza sufletele cu teoriile lui despre conflicte inconştiente, nevroze, isterii sau complexe care trebuie acceptate.

Analiştii atenţi şi critici i-au reproşat lui Freud că s-a îndepărtat frecvent de rigoarea ştiinţifică, că şi-ar fi fraudat în mod repetat datele clinice pentru a-şi justifica teoriile, că ar fi prezentat tratamente eşuate drept reuşite sau că ar fi inventat cazuri şi pacienţi pentru a-şi promova metodele.

Cu toate acestea, rămâne părintele psihanalizei care a prins foarte bine în Occident şi mai ales în America. Freud a instituit în mentalul colectiv canapeaua pe care se întind pacienţii cu probleme, povestind vise sau amintiri din copilărie, cu scopul de a-şi vindeca traumele şi psihozele.

În mentalitatea noastră, de societate creştin-ortodoxă – imaginea psihologului terapeut a prins mai greu. Unele voci susţin că acelaşi rol terapeutic îl are spovedania şi că ni s-ar potrivi, mai degrabă, figura unui preot în locul celei de psiholog.

Oare cum o fi mai bine şi mai avantajos? Să ne vindecăm sufletul cu un preot sau cu un psiholog? Să ne spovedim sau să ne privim cu luciditate adâncul sufletului? Aţi avea încredere într-un om de ştiinţă care aplică riguros metode medicale sau într-un preot care apelează la rugăciune, post şi smerenie...?