Martirii Brâncoveanu au fost sanctificaţi de Biserica Ortodoxă Română, dar, pentru a nu se suprapune cu sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului – ei sunt celebraţi abia mâine, pe 16 august.

Decapitarea lor s-a petrecut chiar în ziua în care Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani. Anton Maria del Chiaro din Florenţa (fost secretar al domnitorului) povesteşte că, înainte de a fi ucişi, domnitorul li s-a adresat fiilor săi: „Copiii mei, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; să ne mântuim măcar sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru!”.

Atunci în prezenţa sultanului, a trimişilor unor ţări străine, a soţiei, fiicelor şi ginerilor lui Brâncoveanu, aduşi la acest fioros spectacol, a urmat uciderea domnului şi a celor patru fii. Capetele lor au fost purtate de turci prin Constantinopol, în vârful suliţelor, iar trupurile le-au fost aruncate a doua zi în Bosfor. Nişte pescari creştini le-au găsit pe mare şi le-au îngropat în mănăstirea grecească din insula Halki.

Se pare că moartea lor a impresionat profund pe contemporani, chiar şi pe necreştini. Ea a fost consemnată cu indignare în puţinele ziare europene care apăreau atunci, dar şi de unele rapoarte diplomatice trimise din Constantinopol.

Credeţi că în zilele noastre mai au sens asemenea acte de sacrificiu? Merită cineva sau ceva sacrificiul suprem? Aţi fi în stare să vă sacrificaţi copiii aşa cum a făcut Constantin Brâncoveanu ca să nu îmbrăţişeze credinţa otomană? Sau poate copiii lui ar fi meritat un asemenea compromis...?