Unul dintre pasajele folosite drept paravan de liceenii dornici de senzaţii tari este plin de asemenea usturătoare mesaje care vorbesc despre vremurile de demult când printre semenii noştri încă mai întâlneam un strop de umanitate, nu ca acum, când toţi se învârt şi se agită bezmetic, fără sens, fără poveşti, fără milă...

„Once upon a time there was humanity”, afirmă, pe bună dreptate, scriitorul anonim şi nostalgic după basmele cu a fost odată, în timp ce altul, mai realist, evocă în schimb crunta realitate înfăţişată de 2Pac (real eyes realize real lies), iar o domnişoară îndrăgostită până peste cap scrijeleşte cu un marker – „la capăt de etern eşti mereu tu...”

Probabil că nu a cutezat să-şi şoptească dragostea flagrant în faţa iubitului – sau, dimpotrivă, o fi cutezat, însă şi-a dorit mult mai mult. Şi-a dorit, pesemne, ca declaraţia de dragoste să reziste în timp cel puţin până la viitoarea zugrăvire a pereţilor de clădire proaspăt renovată, fapt care generează reacţii violente din partea trecătorilor: unii se miră de nesimţirea „vandalilor” care scriu pe pereţii publici, alţii îi compătimesc pe proprietarii disperaţi – cei mai mulţi trec indiferenţi, semn că în oraş se poate dezlănţui încă o memorabilă campanie electorală...