Ce bistriţean a fost în stare să facă una ca asta...? Ce suflet pustiu a îndrăznit să se debaraseze, fără inimă, fără un strop de simţ al valorii, al onoarei sau al esteticului de un tablou realizat poate cu trudă, poate cu sfială, poate în condiţii vitrege şi inumane...? Să fi fost din cauza lipsei de spaţiu...?

Să fi zugrăvit omul brusc pereţii în nuanţe care nu se mai potriveau cu tonurile pastelate şi albastre ale tabloului înfăţişând, aparent, un peisaj de iarnă...? Să-şi fi îndeplinit misiunea şi mesajul iar acum, ca orice fiinţă aflată la capăt de drum, tabloul trebuia trecut într-un nivel superior sau inferior – în funcţie de evoluţia parcursă şi asumată în timpul vieţii...?

Numai Dumnezeu ar putea răspunde unor asemenea întrebări... Cert este că vine o vreme, în viaţa oricărui artist (o vreme de instabilă cumpănă şi grea încercare) în care destinul parcă ne joacă farse şi ne aruncă pur şi simplu la gunoi... Fericiţi cei care nu fac niciodată nimic, pentru că ei nu riscă o asemenea adâncă tristeţe...

(Să precizăm totuşi că, după o jumătate de oră am revenit la locul faptei, cuprinşi de remuşcări şi decişi să recuperăm opera de artă... Însă ea dispăruse.... Şi nu ne rămâne decât să sperăm că şi-a găsit un culcuş alături de un suflet sensibil care îl merita cu adevărat...)