O fi Dumnezeu duşmanul ştiinţei sau viceversa – ştiinţa duşmanul lui Dumnezeu...? Este ştiinţa un păcat? Ce ar putea să existe între ştiinţă şi religie? Ce înseamnă “dialog” din punct de vedere ştiinţific? La asemenea întrebări şi la multe altele au răspuns ieri seară fizicianul Basarab Nicolescu şi teologul Ioan Chirilă într-o întâlnire senzaţională desfăşurată în biserica de pe Odobescu, plină de curioşi, oameni politici, medici, profesori şi chiar credincioşi pe alocuri moţăind agale, vrăjiţi de ideile sclipitoare şi plutitoare prin aer...

Despre lumea văzută şi cea nevăzută, despre importanţa lui Ştefan Lupaşcu – logicianul şi filosoful român care a trăit în Franţa, despre lumea fizicii cuantice, despre tumultuoasa relaţie care există între ştiinţă şi religie, despre ce poate să însemne dialogul definit din perspectivă ştiinţifică, – a vorbit, într-o scurtă introducere teologul Ioan Chirilă, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă.

După care s-a “dezlănţuit” fizicianul şi gânditorul Basarab Nicolescu – cât se poate de limpede, profund şi cuceritor, plin de umor şi relaxat – ca orice om care îl întâlneşte şi discută pe îndelete cu Papa Ioan Paul al II-lea sau care scrie o carte alături de Ştefan Lupaşcu…

“Anton Dumitriu spunea la un moment dat că natura este rugăciunea lui Dumnezeu. Am fost foarte tulburat de aceste cuvinte” a mărturisit Basarab Nicolescu, adăugând că natura nu poate fi un păcat, natura devine un păcat atunci când este separată de fiinţa umană dar are şi şansa de a se înălţa prin om.

În replică, teologul Ioan Chirilă a subliniat şi el că rugăciunea este tocmai dialogul omului cu Dumnezeu – dialogul creaţiei cu Dumnezeu – şi că, deşi tindem prin firea noastră spre definiţii tranşante de genul “fie alb, fie negru” – un dialog se contruieşte, totuşi, iar pentru ca dialogul să aibă loc este necesar să existe o zonă de cunoaştere reciprocă în care să se vorbească cu aceleaşi structuri lexicale.

“Ştiinţa nu este un păcat decât atunci când respinge zona credinţei. Iar credinţa reprezintă acea deschidere profetică de care arealul ştiinţific are atâta nevoie” a mai precizat Ioan Chirilă.

La care, Basarab Nicolescu a început să povestească despre Noica şi despre cum “se considera un mare filosof, avea ambiţii de mare filosof însă era bântuit de o frustrare” – aceea că nu cunoştea ştiinţa de vârf (sau nu avea acces la ea?, aici n-am reţinut termenul exact) drept pentru care, intuind extraordinara sa importanţă, Noica s-a şi apropiat de Ştefan Lupaşcu – logicianul şi fizicianul care a dat lovitura (încă din 1951) cu al său principiu al terţului inclus, care subliniază faptul că între A şi negaţia lui A – între A şi non-A va exista întotdeauna inclus, implicit un terţ care este în acelaşi timp şi A şi non-A.

Ca şi cum am spune că că între Da şi Nu va exista un al treilea element care le cuprinde pe ambele. Ca şi cum am înţelege că într-un dialog este vorba întotdeauna de 3 elemente, şi nu 2, cum am fi tentaţi să credem...

Iar în acest subtil dialog insinuat între ştiinţă şi religie – acel al treilea element ar fi chiar... însuşi... Duhul Sfânt...

De care – în nefericirea lor – oamenii de azi uită tot mai des...

“Marea tragedie a lumii moderne este tocmai faptul că uită de acest terţ iar această uitare, aflaţi, dragii mei, că ne poate costa dispariţia speciei...!” a avertizat Basarab Nicolescu... Dar cine a avut urechi să-l audă...?

Sunt oameni care susţin că ceea ce nu se poate măsura ştiinţific – nu există. Ca şi cum singura care poate verifica este ştiinţa...

În realitate, trăim şi simţim atâtea lucruri care nu pot fi cuantificate sau măsurate cu instrumente ştiinţifice. În realitate – chiar noi suntem instrumentul de măsură... Noi înşine... Tulburător...