Cine ar fi crezut că unul dintre simbolurile „epocii de aur” – covrigii pe care îi mâncau bunicii sau părinţii noştri încercând să-i mai şi înmoaie cu o înghiţitură de iaurt – pot face carieră chiar şi la douăzeci de ani după momentul de cumpănă din 89?

Spre deosebire de vremurile demult apuse – acum covrigii nu mai sunt „tari ca piatra, iute ca săgeata” ci au evoluat şi au ajuns la un nou nivel: sunt moi, proaspeţi, sofisticaţi şi conţin, în interior, unii dintre ei, chiar şi crenvurşti!

Indiferent la ce oră traversezi trotuarele din faţa unor covrigării – găseşti mereu oameni stând la coadă. Conversaţiile sunt absolut savuroase „De ce staţi la coadă la covrigi!? Nu v-aţi săturat?” iar răspunsul vine prompt „Nu, abia ne amintim cum era! Mai schimbăm o vorbă, mai socializăm, ce naiba...”

Alţii, în schimb, încearcă să-şi rezolve dilemele gramaticale la faţa locului, încercând să nimerească varianta singulară a produsului „poale-n brâu”. „Cum se spune corect dacă vreau să iau doar o bucată? O poală-n brâu sau o bucată de poale-n brâu...?” „Ce mai contează, doamnă!? Avansaţi şi cumpăraţi odată că mi-e foame!” „Bun băiat Gigi ăsta!”

Cum vă raportaţi totuşi la covrigi: cu o anumită speranţă, teamă sau nostalgie? Aţi încercat noile sortimente de la Gigi sau de la Petrică sau covrigul vă provoacă lehamite? Cum o fi oare să munceşti într-o covrigărie? Să faci mii de covrigi în câteva ore, să ajungi să visezi noaptea doar împletituri sau încovrigări...?