Era o zi ca oricare alta. Totul în jur (inclusiv natura!) se comporta cât se poate de normal. Nu ai fi bănuit că peste doar câteva ore – incredibilul se va produce şi va lovi năprasnic restrânsa comunitate de bistriţeni împinşi afară din apartamentele blocului de aerul călduţ – chiar dacă uşor prea umed pentru gusturile lor – de primăvară.

Oamenii şi-au lăsat copiii să se joace nestingheriţi în spaţiul de joacă generos amenajat de Primăria Bistriţa: unii s-au retras dincolo de gard să citească un ziar, o carte, o etichetă de sticlă de bere, alţii au început lungi discuţii contradictorii cu vecina de la patru iar ceilalţi au încercat să se aşeze pe băncile aflate în imediata apropiere. Şi atunci – surpriză!

Surpriză de proporţii: dintre cele două cadre metalice frumos arcuite lipseau cu desăvârşire lemnele pe care bistriţenii ar fi trebuit să şadă! Lipseau şi lemnele care ar fi închipuit spătarul băncii. Lipseau lemnele băncii cu totul, ce s-o mai lungim. Ieri erau acolo – întregi, nemâzgălite şi profesionist lăcuite. Iar acum dispăruseră. Culmea, o singură bancă era astfel vandalizată. Celelalte două erau în regulă.

Bistriţenii au căzut pe gânduri şi au început să se întrebe, retoric, desigur: cine să le fi luat? Cine să le fi furat? În ce scop? Să le folosească pentru a-şi încălzi cu ele locuinţa? Era poate ceva putred în danemarca lor? Să le fi luat cei de la firma care le-au montat, pentru a efectua vreo reparaţie capitală? Ce intenţii mişeleşti ascunde un asemenea gest? Ce mesaj subliminal? De ce? Şi mai ales până când...?!