Parcă nici acest obicei nu mai este ce-a fost în trecut... Parcă în acest an cimitirele au fost mai goale, oamenii de lângă morminte mai rarefiaţi şi uşor nemulţumiţi de tot felul de amănunte. Semnificative sau nu.

Unii s-au plâns de vreme („Din cauza vântului puternic, nicio lumânare nu stă aprinsă...!”), alţii s-au plâns de faptul că nu au cui să dea pomana adusă („E adevărat că ne deranjau cerşetorii nesimţiţi din anii trecuţi, dar parcă nu-ţi tihneşte nici faptul că n-ai cui să dai pomana adusă... Cunoştinţele şi prietenii care trec să aprindă lumânări nu vor să servească nimic, toţi zic că-s deja plini cu de toate...”) iar alţii s-au certat ca la uşa cortului cu îngrijitorii de morminte care nu făcuseră ce au promis, care nu aranjaseră pământul sau crucile după cum au fost plătiţi...

În fine, a fost şi o categorie – restrânsă, ce-i drept – cu precădere tineri – care au preluat acest obicei de la părinţi, care au trecut prin cimitir în virtutea unei mici inerţii moştenite de la rude: tinerii se chinuiau, cu pixul şi foaia pe genunchi, să-şi amintească oare care sunt morţii familiei ce trebuie pomeniţi de preot în slujba de pomenire şi odihnă a sufletelor...

Credeţi că e posibil să dispară din calendarul nostru cotidian un asemenea obicei? E posibil ca în două, trei generaţii să nu ne mai amintim într-adevăr numele morţilor mai îndepărtaţi din familie? Cât de departe în timp trebuie să ajungă pomenirea?

Cum aţi petrecut ziua de ieri, în definitiv...? Ce v-a impresionat în cimitir, ce v-a dezamăgit, cu ce emoţii aţi rămas în final...?