S-a întâmplat chiar zilele trecute, pe o străduță ascunsă din Bistrița, care putea să fie strada Rotundă sau oricare altă stradă care are în preajma vreunui bloc altfel gri – câteva tufe de gard viu capabile să genereze un sentiment mai puternic sau să resimtă o durere ascuțită și pătrunzătoare...
O fetiță de vreo 5 ani le-a dat târcoale, studiindu-le cu atenție, privindu-le de aproape și depărtându-se apoi câțiva pași, tresărind la vederea aparatului de fotografiat. După o lungă tăcere în timpul căreia a măsurat de sus până jos și distanța până la apartamentele de la etajul 4 și-a luat inima-n dinți și a îndrăznit să pună întrebările care o măcinau: „Credeți că sunt lacrimi de crocodil...?! Or fi căzut de sus...?”
Luați prin surprindere, n-am reușit decât să ridicăm din umeri exprimându-ne astfel, rușinați, neștiința... imaginându-ne cu groază că acum va urma, inevitabil, să fim întrebați „dar unde este crocodilul...?!”
„Credeți că sunt sărate, ca celelalte lacrimi...?”, a mai întrebat fetița înfofolită care, fără să mai aștepte un răspuns, a întins mâna și a rupt din gardul viu un țurțure mic, gustându-l concentrată...
A mai spus în șoaptă – nu, nu sunt sărate... n-au nici un gust. Care va să zică, nu suntem singurii care plângem atunci când ne doare... – și a dispărut printre blocuri, urmând calea nevăzută scrijelită în aer de strigătele altor copii...
.jpg)
0728-237 215
