Unde sunt vremurile – anii – lunile – zilele magice în care bistriţenii se îngrămădeau ca o turmă însetată la vale, se tolăneau nesimţitori peste pietrişul colţuros şi îşi împărtăşeau frăţeşte ultimele bârfe...?

Trist, firesc şi adevărat – malurile Bistriţei nu mai oferă astăzi aceeaşi străveche satisfacţie... S-au rafinat gusturile iar copiii găsesc din ce în ce mai dificil sau plictisitor să se joace cu talpa goală sau învelită protector în tenişi într-o albie de râu cu apă nu prea mare, nu prea limpede, pe care pluteşte, din când în când – câte un pahar portocaliu de plastic, câte o sticlă goală de bere, câte o farfurie albă, de unică folosinţă... Nici părinţii nu mai vin să-şi spele Daciile la râu, nici covoarele persiene nu mai colorează peisajul lăfăindu-se la uscat peste tufişuri şi nici hainele nu se mai spală deasupra bolovanilor verzui, acoperiţi de muşchi....

Unde mai pui că, suficient de des, deasupra malurilor, mai opreşte câte o maşină cu remorcă şi şofer dotat cu o lopată care descarcă moloz, ţiglă spartă, ciment întărit sau ce s-o mai nimeri în plus în propria ogradă...