O raită pe străduţele cosmopolite ale Bistriţei poate dezvălui nebănuite surprize... Printre casele cochete, recent izolate în exterior, printre blocurile cenuşii cu tencuială care stă să cadă sau cu faţada care arată ca o tablă de şah – cu unele apartamente izolate şi altele lăsate de izbelişte, învăluite în vechea şi antica lor culoare originală – printre copaci şi maşini înghesuit parcate pe trotuar – încă ai şanse să descoperi un portret al tovarăşului Nicolae Ceauşescu.

Frumos aranjat în apropierea garajului, pe dreapta, salutându-i discret pe trecători, cu binecunoscutul şi misteriosul lui zâmbet.

Dacă încerci să mai şi stai puţin de vorbă cu doamna din poartă care urmăreşte preventiv fiecare mişcare de pe stradă – replicile sună prompt, ca-ntr-un refren deja celebru: „Da, suntem cu Ceauşescu. Mai mult soţul meu... Dar şi eu! Că Ceauşescu a fost de bază... Ăştia de acum distrug tot, nu vedeţi...? Măcar de l-ar lăsa pe Ponta să conducă... Dar nu-l lasă!”

Ceea ce ne aminteşte un mai vechi editorial semnat de Andrei Pleşu, în care spunea, cu o oarecare tristeţe că nu şi-a închipuit niciodată că viaţa politică a unui stat poate ajunge să semene cu hărţuiala promiscuă a unor zurbagii de mahala. "Şi încă mahalaua e în avantaj: are regulile ei, ştaiful ei şi, mai ales, locul ei. Nu se dă drept altceva decît este. Or sunt zile cînd, privind la televizor, sau răsfoind ziarele, mi se pare că am fost exilat într-un ţinut incert, fără legi, fără consistenţă, fără sens: un fel de corabie a nebunilor, al cărei echipaj joacă barbut în plină furtună.

Vreau să aud voci civilizate, vreau să văd portrete oneste şi cît de cît omeneşti, vreau să trăiesc într-o atmosferă de bună-cuviinţă, de respect pentru limba română, de responsabilitate. Vreau un pic de stil, un pic de distincţie, un minim de eleganţă şi de sportivitate...

Eeei, da, multe vrem şi noi. Şi tot degeaba....