Bună dimineaţa, oameni dragi... Dă-ne, Doamne, linişte să acceptăm lucrurile pe care nu le putem schimba, dă-ne curajul de a schimba lucrurile care se pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa între cele două... Ce poveste tristă ne-a fost dat să trăim: o sinucidere, un incest, o sarcină care ar fi trebuit să însemne bucurie...
Tristeţea este un adevărat blestem, credea Mircea Eliade, socotind că nu există oameni mai profund trişti decât vicioşii sau ceasuri mai deprimante decât ceasurile viciului.
Ce altceva dacă nu o mare tristeţe, neputinţă şi disimulată furie – se poate simţi în cazul poveştii cu fetiţa de 13 ani rămasă însărcinată, fără să ştie cu exactitate cine este tatăl?
Ce se poate mai aiuritor decât să înşire cîteva nume sub presiunea şi spaima prezenţei poliţiştilor? Unde erau părinţii ei în asemenea momente critice? Când şi-o fi început copila viaţa sexuală? Dar dacă fratele ei nu era vinovat de toată grozăvia? Dar dacă toţi vor da acum vina pe el, pentru simplu motiv că a murit?
Au fost cazuri celebre de incest în istoria antică, dar peste ele plana scuza ignoranţei. În zilele de astăzi, însă, când suntem îndopaţi cu atâta informaţie, când toate evenimentele ajung la noi atât de repede – în zilele de astăzi să ne rămână oare concluzia lui Cioran, care spunea că „dacă suferinţa nu ar fi un instrument de cunoaştere – sinuciderea ar fi obligatorie”...?
(foto@ Georgiana Vrânceanu Cotuţiu http://artification.wordpress.com)
.jpg)
0728-237 215
