S-a întâmplat chiar zilele trecute, pe un drum lăturalnic al judeţului: căruţa trasă de un cal deja obosit traversa lent, scârţâind din încheieturi, marginea drumului – cocoşată sub greutatea sarcinii, dar, totodată, plină de importanţă. Un vag sentiment de mândrie locală, poate chiar patriotism, o traversa din când în cînd: era şi ea conştientă că nu ţi-e dat în fiecare zi să transporţi aşa ceva... Stăpânii îi puseseră în spinare ditamai Dacia – cândva frumoasă şi strălucitoare, acum – ruginită, cu roţile pierdute pe aiurea, prin lume, fără geamuri, fără nume, fără speranţă...

O scenă similară se întâmpla cam în acelaşi loc, aproape în acelaşi spaţiu, pe când noaptea se prăbuşea amarnic peste oraş, pe când o remorcă a fost la fel de inuman însărcinată să transporte – în condiţii la fel de misterioase – o maşină distrusă, turtită şi roşie...

În ignoranţa lor nesfârşită – cei care au trecut pe lângă neobişnuitul grup de oameni şi obiecte, au izbucnit în râs, nepăsători şi complet nesimţitori la povestea care se înfăţişa privirilor hulpave... 

Dar calul...? Pe unde îi zburau minţile...? Ce gândea calul...?!