Părinţii îşi aduc odraslele în locul de joacă, se trântesc pe câte o bancă şi încep lungi conversaţii cu părintele vecin, uneori desfăcând tacticos câte o pungă de seminţe.

Se discută despre generaţiile de azi, pierdute fără speranţă în faţa calculatorului şi a televizorului, despre copiii mici care se isterizează în faţa jucăriilor şi nu pot să priceapă că „mama nu are bani!”, despre meciul de aseară, despre nesimţirea şi proasta creştere a unor copii cu părinţi plecaţi în străinătate, despre cluburile pe care le frecventează copilul super-inteligent şi talentat la orice, despre ultimele reţete de prăjitură şi şcoala la care trebuie înscris piciul cu mari intervenţii şi relaţii.

„Răzvănel, nu ţi se cuvine chiar totul! Lasă jucăria aia că nu-i a ta!!!” se aude câte un răcnet îndepărtat. În colţul opus, o altă mămică îşi dresează insistent puiul de doi anişori să vorbească în engleză.

Socializarea atinge culmile disperării atunci când părinţii recunosc că e foarte important să te joci cu copilul – toţi psihologii o recomandă – dar când naiba s-o mai faci şi pe asta, dacă ai mereu de stat cu ochii pe el ca pe butelie să nu facă prostii, să nu-şi muşte colegul de joacă sau să nu spargă vreun geam din apropiere cu mingea.

„Nu vă transformaţi copiii în neputincioşi făcându-le viaţa uşoară” spunea un autor de science fiction în timp ce un alt autor exclama călduros: „Fericit este acela căruia încă îi mai place ce i-a plăcut la grădiniţă, fericit este cel care nu s-a lăsat rupt în două de timp, cel care nu şi-a salvat doar sufletul, ci şi viaţa...”

Ceea ce, nu-i aşa, pare aproape o utopie în zbuciumatele noastre vremuri. Cum să ne jucăm corespunzător cu copiii? Cum să fie posibil să-ţi mai placă ce-ţi plăcea la grădiniţă? Vă mai amintiţi ce visaţi atunci că veţi fi „când o să vă faceţi mare”?