S-a încheiat aseară ediţia cu numărul 17 a Festivalului Internaţional „Nunta Zamfirei”. Motiv de meditaţie, socoteli şi bilanţuri, pentru unii. Motiv de provocare pentru alţii: aş vrea să asist, la Nunta Zamfirei, de exemplu, la o conferinţă pe teme folclorice susţinută de Grigore Leşe, aş vrea să existe ateliere sau workshop-uri susţinute de Virginia Linul sau de alţi meşteri populari care să te înveţe cum se coase, cum se face o oală de lut, cum se pictează o icoană...

Aş vrea documentare şi conferinţe despre folclor (cum a fost cea susţinută de Ioan Bocşa), aş vrea artişti adevăraţi, nu tot Cununa de pe Someş sau eterna Balada... Aş vrea să nu mă îndoiesc de valoarea invitaţilor din alte ţări sau să ştiu şi să reţin detalii legate de ei - eventual chiar să le învăţ dansurile, dacă mă interesează.

Într-un festival adevărat se investesc bani foarte mulţi nu pentru că primăria poate şi vrea asta – ci pentru că sponsorii sunt interesaţi de evenimentul respectiv şi sunt convinşi că imaginea lor are de câştigat de pe urma lui. Un festival care a ajuns la ediţia 17 şi nu a reuşit să convingă niciun sponsor să investească măcar 25.000 de euro – pentru artiştii importanţi ai momentului, să zicem – este un eveniment fără viitor.

Într-un festival adevărat îţi angajezi pe cineva care să vorbească engleză cum se cuvine, (fără „senchiu” sau „ză calciăr”) – deşi, in extremis – asemenea mici detalii pot fi ignorate dacă organizarea merge ca pe roate. În fond, vorba unui clasic în viaţă, e suficient să vorbeşti şi să gândeşti bine într-o singură limbă, cea maternă, nu e nevoie să le vorbeşti stâlcit chiar pe toate.

Un festival adevărat nu se bazează doar pe treizeci de afişe, ci îşi tipăreşte un caiet program consistent (măcar cât broşurica Zile şi nopţi) cu detalii şi informaţii despre fiecare participant, cu un program clar care să fie şi respectat, care să conţină şi prezentări ale sponsorilor şi un istoric al evenimentului şi detalii legate de oraşul organizator sau atracţiile sale turistice. Degeaba citesc prezentatorii tot felul de informaţii despre artişti pe care publicul le uită într-o jumătate de oră, fără să se aleagă cu nimic sau fără să reţină nici măcar numele unui ansamblu...

Un festival adevărat atrage turişti. Degeaba ne propunem, de la microfon, să arătăm europenilor „adevărata faţă a Bistriţei” – dacă europenii nici măcar nu există în public iar spectacolul rămâne un show pentru o sută de bistriţeni rătăciţi prin centru, din greşeală.

S-ar putea vorbi, din timp, cu agenţii de turism din fiecare oraş înfrăţit cu Bistriţa, pentru a se organiza excursii speciale cu prilejul unui eveniment. Ar trebui să se poată cuantifica un număr exact de turişti care au venit în Bistriţa, au beneficiat de 50% reducere la cazare, au participat la concertele unui festival şi au vizitat X monumente istorice ale judeţului.

Un festival adevărat se bucură de o selecţie riguroasă şi profesionistă a participanţilor şi încearcă să acopere o paletă cât mai variată a gusturilor: dacă mie nu-mi plac paradele, bâţâielile sau spectacolele de stradă, aş participa, poate, în schimb, la alt tip de eveniment.

Într-un festival adevărat, mai ales, opiniile critice nu sunt interpretate drept „cârcoteli” sau ignorate pe motiv c-ar fi rău-voitoare. Una dintre atitudinile occidentale care ne este încă străină se leagă şi de felul în care acceptăm o remarcă critică: cel mai comod, desigur, este să ne imaginăm că X care comentează „are ceva cu noi”, nu că şi-ar dori mai mult de la un eveniment sau altul. Cel mai comod ar fi „să mergem mai departe, să ne vedem de treaba noastră”, să lălăim în continuare, an de an, „Party in Transilvania” a lui Marius Dragomir. Este nevoie de mult curaj, într-adevăr, pentru a renunţa la lucrurile proaste...

(Pentru exemplificare: consultaţi site-urile festivalurilor de la Cluj (Tiff) şi Sibiu (Festivalul internaţional de Teatru): http://www.sibfest.ro şi www.tiff.ro...)

Dar voi cum aţi organiza un asemenea eveniment? Ce aţi schimba, ce aţi păstra, ce s-ar putea îmbunătăţi...? Ce v-aţi dori în plus sau în minus?