De bun simţ ar fi fost ca măcar un şofer să deschidă geamul ca să întrebe „ce-ai păţit, tataie?”. De bun simţ ar fi fost ca măcar un trecător să stea locului şi să-i dea bătrânului o mână de ajutor...

Din nefericire, sunt pline străzile oraşului de asemenea întâmplări: îi vedem căzuţi – dar primul nostru gând este că au băut prea mult. Îi vedem fragili sau neputincioşi, dar nu întindem mâna ca să ajutăm şi nici nu reuşim să ne punem în pielea lor. 

Cum se traduce astăzi ceea ce părinţii şi educatorii noştri numeau „bun simţ”? Se mai aplică acea unitate măsură a bunei creşteri, a bunei cuviinţe, a respectului pentru cei din jur? Sunt doar vorbe goale?

Să aibă Einstein dreptate când spunea că „bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani.“? Mai este încă valabil bunul simţ ca şi pledoarie pentru măsură şi echilibru, ca şi cod nescris al bunei cuviinţe pe care-l descoperim în înţelepciunea tuturor popoarelor din timpuri îndepărtate?

Aţi regăsit în jur dovezi ale bunului simţ? Merită practicat bunul simţ? Cât ne costă „să fim cu bun simţ”? Nu avem cumva parte de o societate prea hapsână care instigă în permanenţă la luptă, la concurenţă, la nelinişte şi timpi alerţi care nu ne mai permit bunul simţ...? E vina noastră sau e vina lor?