Vrei să stai liniştit pe o bancă, să urmăreşti un concert, să visezi cu ochii deschişi – dar nu poţi, nu eşti lăsat în pace, eşti bruiat de zumzetul enervant al unor părinţi care s-au decis că e cazul să-şi aducă şi copiii mici la concert şi dacă tot i-au adus, nu-i mai pot struni cum se cuvine!

Deşi afişul o spune clar: este un concert de muzică clasică, ce să caute copiii la un asemenea eveniment? Credeţi că pricep copiii ceva din muzica clasică? Ce vor să demonstreze aceşti părinţi, aducându-şi odraslele la concert? Vor să-şi obişnuiască odraslele, de la vârste prea fragede, cu o muzică imposibilă?

Dar de ce nu stau să-şi educe copiii acasă, fără să-i agaseze pe cei din jur? Să le pună acasă, la casetofon, la youtube, la ce vor ei – o tonă de muzică clasică iar când se prezintă la concert – să se prezinte cu copiii gata educaţi să asiste cum se cuvine la eveniment. Adică în linişte. Să nu mai confunde sala de concert cu un tobogan, să nu danseze printre rânduri, să nu miorlăie când toată lumea îşi ţine răsuflarea!

Problema se pune la fel şi în alte contexte: într-o sală de spectacole de teatru, la un vernisaj, la o expoziţie – mereu se trezesc câte unii care tulbură sentimentul necesar de linişte cu prezenţa unor copii mici... Atunci când e unul singur, se poate trece cu vederea – dar când sunt doi, oho...!? De la trei în sus deja începe haosul şi dezastrul general...

Care să fie oare, vârsta cea mai potrivită, pentru iniţierea unui copil într-ale spectacolelor? 8, 9 poate chiar 10 ani? Sau poate ar fi mai bine să aşteptăm cuminţi până la majoratul copilului – ca să decidă singur dacă vrea teatru sau circ, muzică clasică sau manele?

("Presupusul" @ Georgiana Vrânceanu Cotuţiu)