Cand viata unui tanar se curma brusc in urma unui accident sau in urma unei boli necrutatoare, cei care raman in urma lui se pot resemna in fata ideii ca asa i-a fost scris, acesta a fost destinul lui: crud, nemilos si greu de inteles. Doare ca nu mai este printre noi, sfasie gandul ca ar fi avut atatea bucurii, tristeti sau lupte de implinit. Dar se poate arata cu degetul inspre o cauza concreta, un motiv limpede al disparitiei sale.

“Viata nu este nici simpla nici complicata, nici limpede nici mohorata, nici contradictorie nici coerenta. Este, si atata tot. Numai limbajul o ordoneaza sau o complica, o lumineaza sau o intuneca, o diversifica sau o unifica” spunea Antoine de Saint-Exupery.

Dar atunci cand un tanar decide de unul singur ca nu mai are motive sa traiasca, ca nu mai exista nimic frumos care sa merite cunoscut, vazut, inteles sau iubit – atunci devine totul mai greu de inteles. Atunci e greu sa-ti gasesti linistea, sa te consolezi sa gasesti explicatii satisfacatoare.

S-ar fi putut face ceva pentru a evita o asemenea tragedie? Ai fi putut s-o impiedici sa actioneze astfel? Nu a avut prieteni dragi care s-o ajute pe Andreea Buzan sa treaca de punctul critic al deciziei de sinucidere? Nu a avut un suflet, un bob de credinta, o speranta cat de mica in stare s-o tina totusi in viata...?