Un poet străvechi spunea, la un moment dat, că o poezie este bună atunci când cititorul ei are impresia că ar fi scris-o chiar el. La fel să stea lucrurile şi când vine vorba despre muzică?

Oare un muzician adevărat trebuie într-adevăr să-şi convingă publicul că muzica îi aparţine? Că publicul însuşi poate să compună şi să cânte cot la cot cu muzicianul de pe scenă?

Prin Bistriţa, în tulburaţii ani 90, s-a perindat şi o trupă de instrumentişti şi cântăreţi italieni care a susţinut spectacole prin oraş şi prin împrejurimi o zi întreagă.

Numele lor a căzut în uitare, figurile lor, de asemenea, însă transalatorul care era cu ei povestea că, pe la miezul nopţii, au căzut sfârşiţi, adormind în paturile de hotel îmbrăcaţi şi încălţaţi: pe la trei noaptea, unul dintre italieni s-a trezit însetat, a dat pe gât trei pahare de apă şi le-a răcnit celorlalţi: treziţi-văăă, bre! Haideţi să cântăm că viaţa e scurtă!

Iar italienii s-au trezit, încet şi, fără niciun public prin preajmă, în afara translatorului care îi privea buimac – italienii s-au pornit să cânte ca turbaţii...

A rămas, în urma lor, ca şi în urma concertului cu Horia Brenciu – doar senzaţia aceea nedefinită că fără muzică nu se poate trăi. Că italienii, ca şi interpreţii de aseară, iubesc muzica până când îşi pierd răsuflarea, până când se topesc de transpiraţie, până când îi fac şi pe cei din jur să simtă cum sunetul devine metalic, sfredelitor, ţiuitor...