...ca şi cum numele în sine (şi ce mama dracului poate să fie într-un nume, vorba poetului, what’s in a name?) numele ar fi insuficient sau gol de-a dreptul...

Ca şi cum ar fi admisibil să dai peste Hagi la un colţ de stradă şi el să spună „Bună, sunt Hagi, fotbalist profesionist!” sau „Bună, sunt Marcel Iureş – actor profesionist” sau „Neaţa, sunt Brâncuşi, sculptor de geniu şi profesionist” când de fapt toată lumea ştie că asemenea nume sunt deja sinonime cu perfecţiunea...

Din (ne)fericire – nu toată lumea are onoarea să poarte numele de mai sus, aşa că noi, muritorii, ne permitem să afirmăm, să reamintim, să răcnim răspicat tuturor, oricui, mai ales în ultima vreme, că suntem artişti profesionişti, ca să fie clar pentru toată lumea!

Culmea, efectul loveşte invers, ca un bumerang, şi cu cât ne străduim mai mult, cu cât accentuăm mai mult, cu cât ne îndârjim să demonstrăm ceea ce nu trebuie demonstrat – cu atât mai mult inducem o stare de nelinişte, mirare sau suspiciune în ceilalţi...

Dar ce anume ne transformă în profesionişti, mai ales acolo unde esenţială este emoţia pe care o iscăm în sufletul celuilalt – care emoţie, de cele mai multe ori, nu are nicio legătură cu pregătirea şi tehnica stăpânită...?

Răspunsul s-ar putea insinua pervers, ca o lovitură sub centură: fie că ai scris enorm, fie că ai dat lovitura cu un singur poem, o singură fotografie, un singur meci jucat impecabil, un singur gol, o singură cursă sau un singur titlu de campion – cercetătorii şi specialiştii americani au ajuns la concluzia că ceea ce contează, în final, nu sunt banii câştigaţi, nici titlurile de doctor doctor doctor, nici faptul că ai purtat pe culmile gloriei numele oraşului care te dă uitării în câteva zile...