În România primele transmisiuni experimentale se petreceau prin august 1955, cu mici filme şi cronici de actualităţi făcute de o echipa condusă de inginerul Alexandru Spătaru de la Poşta Vitan din Bucureşti, cu un emiţător de 1 KW şi o instalaţie de telecinema, construite prin forţe proprii de către inginerii români.

Emisiunile se derulau la început doar sâmbăta ca mai apoi să fie extinse şi în cursul săptămânii concomitent marindu-se şi puterea emiţătorului la 2 KW.

Primul director al Televiziunii Române a fost criticul şi istoricul literar Perpessicius iar instituţia mai sus pomenită a transmis prima emisiune pentru copii de la Teatrul Ţăndărică din Bucureşti.

Prin anii 50 nu existau decât câteva sute de televizoare în toată ţara – aduse pe sprânceană, de la Moscova, pentru aleşii vremii.

Astăzi avem şanse să găsim televizoare chiar şi în cele mai izolate cătune ale ţării. Impactul presei este atât de adânc înfipt în mintea noastră încât avem deseori tendinţa s-o confundăm cu adevărul.

Nu de puţine ori se aude în jur sintagma „Evident că este adevărat! Am citit acolo! Sau am văzut la televizor!”

Prin urmare, revenim: aveţi încredere în presa locală? Vi se pare că îşi face corect „datoria”? Există vreo figură aparte care v-a atras atenţia în mod deosebit – între practicanţii acestei profesiuni în Bistriţa? Vă place vreun jurnalist bistriţean în mod deosebit? Şi dacă da, de ce? 

(foto @ Scenica - Interpretare după Picasso)