Pe Strada Cerbului, la intrarea „din spate” a Școlii Gimnaziale „Avram Iancu” – câțiva muncitori înarmați cu asfalt negru din belșug și un buldozer care să-l turtească corespunzător munceau de zor, cu spor, poate cu gândul chiar la viitor – munceau să înalțe un dâmb care să-i încetinească pe șoferii vitezomani.

După alte câteva zile, una dintre mințile luminate ale orașului a realizat probabil că un canal a fost uitat sub asfalt. Sau, chiar dacă nu a fost uitat, el ar trebui inventat și plasat cumva simetric, armonios, într-un perfect dialog cu mediul înconjurător, chiar în mijlocul trecerii de pietoni.

Așa că, la vreo săptămână după ce șoferii se obișnuiseră să încetinească regulamentar în apropierea școlii – toată lucrarea a fost spartă pentru ca respectivul canal să fie readus la suprafață sau aranjat la locul lui. După care au înconjurat canalul cu bolovani și pietriș, au pus deasupra lui și o cărămidă ca să se lipească mai strâns și au semnalizat zona.

Șoferii s-au obișnuit repejor și cu faptul că preț de vreo două zile au de circulat pe un singur sens, și – cuminți și civilizați din fire, își acordă prioritate fără răcnete sau păruieli.

Numai câțiva elevi s-au tot învârtit în jurul lui, discutându-i sensul: „Uite și tu! A răsărit canalul ăla!”, „De ce?”, „Ca să ne împiedicăm și noi de ceva și să încetinim!”, „Dar ce sens are?”, „Cred că vor să se scurgă apa de ploaie înăuntru...” „Dar l-au pus pe ridicătura asta! Apa alunecă oricum pe de lături...”, „Taci, că nu te pricepi...!”