Violenţa este ultimul refugiu al unui om incompetent, credea Isaac Asimov.

Cele mai multe cazuri de violenţă familială se învârt în jurul unei scheme simple: masculul feroce, întors obosit şi plictisit de la munca istovitoare – îşi căpăceşte nevasta, îi trage câte un dos de palmă sau o mai dă, preventiv, cu capul de frigider, atunci cînd n-o împinge cu totul afară pe geam.

Mai rar întâlneşti la noi poveşti de factură americană, cu procese intentate de bărbaţi care s-au plâns instanţei că ar fi fost violaţi de femei.

Aţi întâlnit însă categoria aceea aparte de femei mastodont, neveste mătăhăloase care îşi lovesc frecvent bărbatul pipernicit, timid, timorat şi complexat?

Cum rămâne cu femeile care îşi toacă la cap bărbatul cu isterii, cu bârfe, cu poveşti mărunte sau ţipete domestice...? Femeile care, asemeni unei picături chinezeşti – transformă un bărbat într-o cârpă, de-a lungul anilor, astfel încât, într-un final al vieţii conjugale, din el nu mai rămâne decât zdreanţa a ceea ce a fost cândva...?

Aţi pomenit ceva mai violent decât o femeie răutăcioasă, care aruncă priviri sfredelitoare, tăioase ca o lamă, care îmbârligă din vorbe mieroase prin care se simte în acelaşi timp şi miezul putred?

Dar cine spunea oare că femeia este bună de nimic sau... de ceva?