Pe Dan Coman îl puteţi vedea uneori, dacă aveţi noroc, pe străzile oraşului. Pare incredibil să vezi un scriitor plimbându-se pe stradă şi apoi să-i citeşti cartea şi apoi să încerci să-ţi imaginezi cum o fi scris-o, pentru cine, de ce, cu cât drag, cu câtă speranţă, cu câtă greutate sau uşurinţă... 

Am citit romanul astă noapte, pe nerăsuflate, cu sufletul la gură, cu ochi usturători, absorbiţi şi capturaţi definitiv de paginile cărţii, de animalele fantastice ale Niniei, de portretele minuţios realizate unor figuri dintr-un sat care ar putea să fie orice sat al judeţului nostru sau al ţării.

O poveste despre anotimpuri şi măcriş. Despre cât de greu se ridică praful până să ajungă la nivelul genunchilor. Despre un loc în care nu se bea niciodată cafea. Despre dragoste si despre cum dispare ea odată cu fosfarinul. O parohie – scrie Dan Coman despre romanul apărut nu demult la Cartea românească.

Criticul literar Marius Chivu a recunoscut că Parohia este una dintre cele mai bune cărţi a lui Dan Coman: „De altfel, contrastul este formula stilistică dominantă a cărţii: momentele de tandreţe şi duioşie se încarcă de agresivitate şi sfîrşesc în cruzime, comicul dezvoltă tuşe groteşti (marea calitate a prozei din Irezistibil), iar banalul şi fantasmaticul sînt feţele aceleiaşi realităţi rurale... În Parohia, Dan Coman îşi valorifică şi calităţile de poet, şi pe cele de prozator, reuşind să combine şi să dozeze, echilibrat şi discret, necesarul narativ şi predispoziţia spre observaţie a prozei cu caracterul eliptic şi liric al poeziei, astfel încît că nu pară că lipseşte nimic din ceea ce ar putea îmbogăţi povestea cărţii şi sensurile ei.”

fragment:

vara

Mă dureau îngrozitor dinţii. Totul începea brusc şi dura zile întregi în care nu mai ştiam ce să fac de durere. Uneori mă duceam în grădină, să nu mă vadă ai mei, şi mă loveam cu un băţ peste fluierele picioarelor. Dădeam până ce mi se învineţeau obrajii, până ce durerea aceea depăşea durerea de dinţi, orice, numai să n-o mai simt. Când nu mai găseam nici o soluţie, când pur şi simplu nu mai suportam, mă aşezam în genunchi şi mă rugam.

Doamne dumnezeul, ziceam din tot sufletul.

Doamne, dacă faci să nu mă mai doară îţi promit că nu mai umblu cu Ninia.

Îţi jur pe roşu, Doamne, nu mai umblu niciodată cu ea.