Nu există vale în judeţul nostru fără turme de oi care să traverseze agale, ronţăind monoton pe lângă maluri sau răcorindu-şi copitele prin vadurile mai puţin adânci... În anumite cazuri chiar şi ciobanii cedează tentaţiei şi se aruncă la scaldat în apele tulburate sau verzui.

Aşa că bistriţenii – pescari sau simpli turişti care fac plajă pe lângă râul Bistriţa se intersectează inevitabil cu turmele de oi şi cu ciobanii acestora.

Şi măcar unul dintre bistriţenii în cauză o fi ascultat minute în şir zumzăitul dinţilor de oaie care retează iarba, meditând alene la soarta unei oi... sau la cuvintele lui Alexandru cel Mare care recunoştea că nu se teme de o armată de lei condusă de o oaie, ci de o armată de oi condusă de un leu... sau la Grigore Leşe care admitea la un moment dat că “mai nou, ciobanii vor să fie artişti şi artiştii să fie ciobani... nu se poate! E prea multă amestecătură în România. Se vorbeşte în vânt, în gol. Ne place nouă aşa să fim idilici, contemplativi. Ce atâta jale, suferinţă, mioriţe? Atâta am învârtit oaia asta de am terminat-o de cap. Nu mai putem trăi aşa! Valorile, priorităţile în lume sunt altele. Degeaba ne ducem la Bruxelles, ne întoarcem acasă, punem brânza pe masă şi spunem că am reprezentat România....”