S-a auzit deodată un țipăt ascuțit – undeva între două blocuri și un gard slăbănog care adăpostea un maldăr de materiale de construcții, o masă de lemn improvizată dintr-o scândură și patru picioare șubrede și un braț de lemne aruncate claie peste grămadă...

Chiar zilele trecute, într-un cartier îndepărtat al Bistriței, copiii din blocul vecin își găsiseră o nouă jucărie – țipau și chiuiau din răsputeri, agitau în aer crengi mai mari sau mai mici, împungeau și desenau trasee în nisip și făcuseră un cerc strâns în jurul lui, urlând cuprinși de o inexplicabilă veselie...

De unde să știe copiii – în joaca lor zburdalnică și nepăsătoare, deseori traversată de mici accese de cruzime – câtă spaimă, groază și nesiguranță s-ar putea naște în sufletul lui? Câtă frică și tăcută tulburare s-ar înghesui în mintiuca lui, din cauza unui joc nevinovat...?

Până la un moment dat, când, nemaiputând suporta clipele de spaimă – atacat din toate părțile de copii – și-a strâns brațele de jur împrejur, s-a transformat într-un ghem mic și ascuțit, a luat-o la goană spre grămada de lemne și s-a tupilat pe sub ea, gata să evadeze într-o altă dimensiune...

Ca un arici ce era, în definitiv...