Acum parcă Biserica noastră Evanghelică zace ca o rană – în răscrucea oricui, dezgolită de mistere şi fără niciun secret ascuns în umbră...

S-a mai încheiat o ediţie a Zilelor Bistriţei – parcă mai contestată decât altele – în opinia unora, ba probabil mai reuşită decât celelalte ediţii – după părerea altora...

Ce s-a remarcat însă de departe, în tumultul şi zgomotul acestor zile de binecuvântat weekend, a fost faptul că bistriţenii au evoluat şi au înţeles în sfârşit că – în lipsa unui simbol local 100% românesc (cum ar fi putut să fie, să spunem, o primă bisericuţă românească de lemn) – este mai indicat să îmbrăţişezi simbolurile unei civilizaţii milenare, cum este civilizaţia germană, care şi-a lăsat definitiv amprenta asupra acestor meleaguri magice. Deşi mulţi socotesc că românii (bistriţenii?) nu au învăţat prea multe din contactele istorice cu nemţii...

Ce s-a mai remarcat, de asemenea, la această ediţie jubiliară a sărbătorii oraşului – a fost numărul incredibil de turişti care au traversat în lung şi-n lat Bistriţa cu acest prilej.

Turişti care, să sperăm, s-au simţit mai mult decât răsfăţaţi la noi, în aceste zile, şi care vor duce cu ei impresii pozitive despre cetate - în aşa fel încât anul viitor, când se va relua organizarea Zilelor Bistriţei în iulie - iar Biserica Evanghelică va împlini 451 de ani de la prima sfinţire - să revină şi ei, însoţiţi de prieteni, rude, cunoştinţe, să se bucure din nou de răsfăţul bistriţean şi să înţeleagă odată pentru totdeauna câtă nevoie avem unii de alţii şi de ceilalţi...