Au fost zăriți de departe, făcând cerc în jurul unui bolovan de Slătinița, țopăind și vociferând pasional în preajma lui – tot minunându-se de apariția, la suprafață, a unui gândac uriaș – despre care habar n-aveau că este unul dintre cei mai mari și remarcabili gândaci din Europa.

Era vorba de o rădașcă – și ea o rădașcă de Slătinița, precum bolovanul pe care ieșise la plimbare, însoțită de un păianjen anemic și mediocru.

Era vorba de o doamnă rădașcă, pentru că era mai mică totuși decât rădașca clasică – cea masculină – cu mandibulele mari și roșcate care seamănă cu niște coarne de cerb și pot fi mișcate ca un clește.

Dar prietenii adunați în jurul ei ca la circ habar n-aveau despre asemenea detalii, cum nu știau nici că rădașca poate zbura (pentru că avea aripile acoperite) și nici că în Europa rădașca a devenit foarte rară, în ultimii ani – nu neapărat din cauza colecționarilor de insecte, ci pur și simplu pentru că foarte multe habitate, în speță păduri de stejari – au dispărut...

Încercuind-o pe toate părțile și agitându-se zgomotos pe lângă ea, copiii ar fi putut să jure, la un moment dat, că au auzit-o bolborosind câteva cuvinte înspre păianjen...

Dar - fiind vorba de o limbă cu totul străină - nu au înțeles absolut nimic din bolboroseala gândacului...