«Iubita mea,
Iti scriu poate pentru ultima oara.Trebuie sa-ti fac aceasta marturisire. Clepsidra nu ma lasa sa uit ca apusul e foarte aproape. Azi stiu ceea ce altadata ignoram. Eram tanar, puternic, frumos. Mi se parea ca toata lumea era a mea. Parca ieri s-a intamplat. Iti aduci aminte, doamna inimii mele? Ne-am cunoscut intr-o duminica cu soare, in parc, in apropierea foisorului unde fanfara militara canta. Era muzica cea mai iubita si cel mai ades ascultata fiindca nu avea text si nu punea probleme de cenzura.
Se vestea primavara, un nou inceput si o sete nebuna de viata.
Era 8 Martie.
Toate fetele erau frumoase in grupul vostru de tinere tovarase de la raion.
Privirile noastre s-au intalnit pret de o secunda. Sangele mi-a dat in clocot si vintrele a impietrit. Mi-am dat imediat seama ca vei fi a mea.Dumnezeu asa a vrut. Si asa avea sa ramana pentru totdeauna.Retraiesc acele clipe, acei ani navalnici...
Ca orice tanar, plin de el, eram fascinat numai de trupul tau.
Imi ascundeam obrazul la tine pe piept, in umbra dintre cele doua piscuri semete, apoi iti cautam mireasma de fan proaspat cosit, mai jos, in tainica vale a uitarii de sine si a ingemanarii intru perenitate. In mare graba, cuprins de nerabdare.
Conjugam impreuna verbul “a darui”, la reflexiv. Cu nemasuratul orgoliu al tanarului viril, nu suportam decat persoana a II-a, cu posesivul de rigoare: Tu mi te daruiai! Eu ? Mai putin...
Trebuia sa-mi demonstrez mie cat sunt de barbat, fata de toti ceilalti prieteni.
Atunci te-am inselat prima data cu Ramona. Pe urma cu Ildiko si cu Amalia. Cativa ani mai tarziu am facut-o pana si cu buna ta prietena, Johanna... Am vrut sa fiu Casanova. Ba chiar mai bun ca el!
Cata prostie si cata infatuare!
Mi-e rusine...
Au urmat anii grei ai santierului, fabrica de in, delegatiile, copiii, problemele cu partidul si securitatea. Le-am trait impreuna...
Zilele trecute ti-am gasit o poza din tinerete. O am si acum in fata, pe birou. M-a ajutat sa inteleg.
Ochii, OCHII TAI spun tot adevarul.
Cat timp am pierdut!
L-am irosit fata de tine, fata de noi.
Atunci iti adulam trupul. Il cucerisem ca pe o reduta. Ma simteam stapan.
Si totusi, niciodata - da, niciodata! - nu mi-am cufundat privirea in ochii tai.
Daca as fi facut-o, as fi stiut ca stii si, poate ca destinul nostru ar fi fost altul...
Ochii tai, din fotografie, imi spun ca orice corabie, pe oricate mari ar colinda, se reintoarce de fiecare data in portul sau, acasa.
Doar acum realizez cat de mult m-ai iubit.Ochii tai nu mint. Nu m-au mintit nicicand.
OCHII TAI au fost pe rand: caprui, doua picaturi de Voronet, o oaza de smarald egeean, stropi de furtuna, un capat de noapte, chihlimbar cu praf de stele.
Au fost mari sau mici, iertatori sau aspri, tandri sau mustratori.
Au fost intotdeauna iubitori, fata de mine, mai apoi pentru copii si cei din jur. Au fost deopotriva ferestrele si glasul sufletului tau.
Scanteia de viata pe care Dumnezeu a pus-o in noi, se arata si se exprima prin privire. Demiurgul te-a harazit cu cei mai frumosi ochi vazuti de mine in aceasta lume. De aceea vreau sa te rog, acum la final, sa ma lasi sa-ti spun si eu tot adevarul:
AM GRESIT ! IARTA-MA !
TE IUBESC!
TE VOI IUBI MEREU!»

Afara era frig. Incepuse sa ninga, printre picaturile de ploaie. Batranul, usor garbovit de greutatile vietii, mangaie piatra si aprinse cu mare greu o candela rosie. Se apleca si o aseza cu grija pe mormant. Apoi, uitandu-se cu teama imprejur, sa nu-l vada cineva, strecura cu piosenie scrisoarea impaturita sub candela.
Stefan, prietenul meu, cel care-l dusese cu masina la cimitir, vazuse de dupa copaci toata scena. Il lasa sa se indeparteze si pe urma se duse si lua scrisoarea ca sa nu o distruga lapovita.
Dupa o absenta de mai multi ani – fusese plecat la munca in Italia – m-am revazut cu mare bucurie cu Stefan. El insemna pentru mine un capitol drag din tineretea noastra. Ne-am spus multe, vrute si nevrute, la un pahar de vorba. La despartire mi-a dat, usor stanjenit, cu o vaga explicatie, scrisoarea.
- Uite, cred ca-ti apartine.
Nu va ascund ce emotie puternica m-a cuprins, citind-o.
El si Ea traisera de fapt peste o jumatate de secol impreuna.
Ea s-a stins prima.
El i-a scris aceasta ultima confesiune, pustiit de remuscare, de dor si de singuratate. In acelasi an a urmat-o tacut in nefiinta. Astazi se odihnesc amandoi, in acelasi loc de veci, la cimitirul din deal. Nici moartea nu a putut sa-i desparta.
Batranul inginer era tatal meu si iubita sa, nimeni alta decat mama mea.

*
* *

I-am aratat acest text bunului meu prieten, Mache – pictorul Macedon Retegan. Dupa vreo cateva zile, fara sa spuna nimic, mi-a pus pe masa compozitia alaturata, in carbune si penita...Da, sunt OCHII EI. Imi aduc bine aminte.
Am hotarat sa fac publica toata intamplarea spre folosul mai tinerilor mei “confrati”. E o lectie de viata. Cei ce vor, au ce invata...
Cred ca nepieritorul Dante Aligheri avea dreptate, rostind: «Te iubesc si te voi iubi toata viata, iar daca si dupa moarte oamenii iubesc, atunci te voi iubi pentru totdeauna ».

Bistrita, inceput de martie 2012
(din volumul in pregatire FELIA MEA DE SOCIALISM – scurte proze)