Cică „o prietenă îl întâlnise pe Grigore în oraş împingând căruciorul copiilor. Ne-a alertat pe toţi explicându-ne răvăşită cum brusca Bradea căruciorul şi îl smucea izbindu-l de borduri, căznindu-se să-l urce sau să-l coboare de pe trotuare, împingându-l sau trăgându-l din faţă sau din spate. Noi ştiam că-şi aducea zilnic copiii de la creşă, am pornit în întâmpinarea lui pentru ajutor. Landoul greu, cu arcurile lăsate jos, era dificil de manevrat. Ne-am lămurit repede: Grigore găsise bere poloneză şi umpluse căruciorul de sticle. La sfârşitul săptămânii ne întâlneam la el pentru un pahar de vorbă. În casa lui întâlneam muzicieni, tineri artişti, scriitori care găseau aici căldura unui cămin....” (Nic Şerban).

„La Babadag a făcut nişte cuiburi care mi-au plăcut foarte tare, din seria aceea cu ouă şi cuiburi – era deja foarte bine definit, trecuse de la ceea ce înseamnă reprezentare prin sculptură a realităţii la interpretarea realităţii.. Ajunsese la o selectivitate creativă dincolo de capacitatea de a ciopli bine, de a descrie bine o realitate, era deja în zona de creaţie şi de sinteză...” (Nicolae Alexi, sculptor, Bucureşti)

„Circula o legendă despre el în curtea Institutului de Artă Ion Andreescu, era în spate o pietrărie – într-o zi încerca Grigore să despice o bucată de piatră cu nişte icuri de metal şi cu un baros... Se povestea că ar fi trecut pe lângă gard un vecin din satul lui care apoi, întors în sat, la crâşmă, a povestit celorlalţi „Mă, săracul Grigore, copilul lu’ Bradea a înnebunit de tot, l-am văzut în Cluj, într-o curte, bătea cuie într-o piatră...” (Alexandru Păsat, sculptor, Cluj-Napoca).

„La Moneasa, prindea păstrăvi cu mâna din râu, m-a luat şi mi-a arătat şi mie: noaptea se întâmpla asta, ziua n-ai şanse, te vede păstrăvul, dar noaptea se retrage sub maluri. Trebuie să mergi uşor, cu mâna desfăcută, fără mişcări bruşte, şi atunci îţi vine singur chiar în mână – aşa mi-a explicat Bradea... Peştii cică te consideră parte din mal, te cred un fel de stâncă, apoi trebuie să strângi uşor mâna când sunt aproape... A mers formula – eu am prins trei peşti iar Bradea a prins în timpul ăsta o sacoşă... N-am mai întâlnit oameni care să prindă peşti cu mâna... Era un om al naturii, tare legat de natură... Şi era foarte blând. Dacă beam o pălincă, el nu zicea „Hai noroc!” ci „Hai să ne-mpăcăm”... (Ioan Cadar, sculptor, Bucureşti)

„În ultimii ani de studenţie era reprezentant şi delegat al Institutului la conferinţele naţionale UTC. Periodic trebuia să meargă la Bucureşti la conferinţe. Odată ne-a povestit la cămin, întorcându-se din capitală, următoarele: „Ne-au cazat la hotel, într-o cameră cu un singur pat şi o oglindă cât omul de mare... Am făcut duş şi mi-am pus prosopul mare pe umeri, era ca o togă romană... M-am uitat în oglindă cu mândrie şi am exclamat: „măi Bradeo, uite unde ai ajuns!”... (Geo Goidaci, sculptor, Muenchen)

„Era un om foarte generos şi foarte bun, introvertit, nu foarte vorbăreţ, dar foarte profund. Dacă ai fi încercat o introspecţie în sufletul lui era greu de descusut, nu se deschidea pentru oricine, întâi studia cu atenţie omul, deşi îl accepta aparent, şi numai târziu făcea următorii paşi ca să reuşeşti să pătrunzi în sufletul lui. Îl însoţea de fiecare dată un fel de sobrietate, o conduită verticală... Cine l-a cunoscut îndeaproape n-a mai putut renunţa la el – era ca un drog Grigore Bradea... (Nucu Morariu, medic)

„Îmi amintesc casa de la Unirea: avea lut pe jos şi era atât de ospitalieră... Cred că am venit cu Miron Duca sau cu Anton Tănasă iar Floarea ne-a omenit cu ceva bun... Bradea avea mâinile julite de la loviturile de ciocan, de când lovea în şpiţ la marmură sau piatră, îşi tot zgândărea cu unghiile loviturile alea... Era exigent cu desenul, era tare aprig la corectură – nu-i plăceau liniile bâlbâite şi moi, voia de la noi un desen viguros, pus pe observaţia formei şi spontan... (Murivale, pictor, Bucureşti)

„Un sculptor al anilor 60 – 80 era un condamnat, mai ales dacă se nimerea să ajungă într-un oraş de provincie. De unde comenzi, de unde bani pentru materiale, de unde mijloacele cu care un sculptor poate să-şi producă opera? În afara sculelor, uneltelor, ciocanelor şi dălţilor pe care şi le confecţionase cu greu în timpul studenţiei, Bradea era plasat în afara meseriei, ca toţi sculptorii, de altfel. Regimul a ales câţiva artişti pe care i-a pus în situaţia de a face. Bradea s-a pus singur în situaţia de a face. … Strategia la care a recurs Grigore Bradea l-a salvat. Faptul că el avea ancestral duhul modelării lutului a fost salvator pentru el. Nimeni nu-i putea lua lutul de pe deal pe care îl aducea acasă cu un cărucior… Într-una din camerele apartamentului său exista o ladă de lut cu care se juca alături de copiii lui aproape seară de seară. Era “atelierul” lui – o cameră în care modela demonstrativ, modela arhaic, modela cu o sensibilitate, cu o tandreţe şi o forţă pe care n-a învăţat-o de la pământeni. (Oliv Mircea, critic de artă, Bistriţa)

„Iubea foarte mult apropierea deloc rigidă faţă de copii, era ca un vrăjitor care le explica şi le mai şi arăta ce se întâmplă, ce se face cu mâinile – spunându-le şi istoria devenirii acelui obiect. Copiii erau fascinaţi. Aveam o întâlnire la care trebuia să mergem împreuna la Inspectoratul Şcolar, l-am aşteptat şi nu venea, am intrat în atelier, el stătea la masă şi copiii în jurul lui, le modela ceva, am aşteptat şi eu vreo 5 minute să mă observe – mi-a zis „Îmi pare rău, mergeţi voi, eu nu pot să plec”... Nu avea timp de formalităţi, considera că e mult mai important să le explice copiilor... Sunt cazuri rare de dragoste faţă de artă şi de transmiterea artei în forma ei primară, pentru copii. (Marcel Lupşe, pictor, Bistriţa)

„Bradea a fost un sculptor adevărat de mare forţă plastică şi o simplitate teribilă în sculptură. Îmi aduc aminte de personajele lui pe coloane, de femeile care aveau un gest excepţional şi erau inspirate din identitatea satului transilvan... În prima expoziţie personală de la galeria de artă din Cluj erau vreo 400 de statuete mici – accentua cu o linie de bisturiu nişte linii de o esenţă extraordinară pe care le-am regăsit în desenele lui vechi... Avea o tehnică specială – avea o lovitură atât de directă şi frustă în lemn, rezolva un ochi din patru lovituri de daltă. A generat o şcoală în monumentalitate şi în lovitura frustă şi directă în lemn, un expresionism de mare forţă, o sinteză a portretului şi a liniei... Secretul sculptorului – fie că ciopleşte lemn sau piatră – constă în ritmul constant care îţi dă forţă, în timp. Bradea a fost un sculptor de mare originalitate şi mare caracter... A fost primul meu profesor, de la care am învăţat enorm... (Maxim Dumitraş, sculptor, Sângeorz Băi)