Deşi la început exista un singur cabinet, începând din 1985 au fost două: primul în fosta sală 59 şi se numea „Andrei Mureşanu” iar cel de-al doilea în 61 şi se numea „Mihai Eminescu”.

Povestea celui din urmă o aflăm de la profesoara Rodica Cojocaru. Aceasta povesteşte: Eram în perioada de toamnă 1985 când m-au chemat la Inspectoratul Şcolar Judeţean lunea şi mi s-a spus ca până joi să fac un cabinet. Am luat sala 61 şi în ziua aceea l-am gândit cum trebuie să fie, după care ne-am dat la treabă.

Tot de la profesoara Rodica Cojocaru aflăm că aspectul laboratorului era impecabil. Pe pereţi erau tablouri cu scriitori şi scene din opera lor. Fotografiile erau prinse sub sticlă, exista şi o bibliotecă, iar pe jos parchetul era acoperit de o mochetă.

După finalizarea laboratorului, inspectorul şcolar judeţean Ilieş Ioan a adus toţi directorii de şcoli şi profesorii pentru a vedea cabinetul, după modelul cabinetului de la „Andrei Mureşanu” construindu-se şi alte cabinete.

Celălalt cabinet a rămas la un stadiu conservator. Astăzi sala fostului cabinet „Andrei Mureşanu” se numeşte sala „Primii paşi”, la fel ca şi revista colegiului care în fiecare an face alţi noi primi paşi. Revista „Primii paşi” a fost iniţiată de profesorul Ioan Cutova în anul 1966 şi a avut mai mult un caracter literar.

Profesorul Ioan Lumperdean relatează cum s-a ajuns ca revista să se numească aşa, amintindu-şi de cuvintele lui Ioan Cutova: „El ne spunea: Ştiţi, copiii când încep să pornească în viaţă, încep cu nesiguranţa mersului.” O altă variantă a ceea ce înseamnă primii paşi o primim din articolul program al primului număr al revistei „Preliminarii editoriale”: Primii paşi înseamnă o primă înfiorare, o primă încercare, în îmbinarea măiestrită a slovelor, truda de a găsi cuvinte ce exprimă adevărul, o primă forare a zonelor adânci, care ascund pentru unii preţioase zăcăminte poetice.

Chiar dacă revista a trecut şi prin perioade mai grele, ea continuă să existe şi să îşi desfăşoare activitatea cu un colectiv de redacţie pentru care cuvintele de bază sunt muncă şi dăruire. Profesoara Aurelia Hîruţa afirmă că revista e un punct de plecare pentru cei care îşi încearcă încă din şcoală ascuţimea condeiului.

Deşi cabinetul de română nu mai există în forma iniţială, el are mereu un loc special în memoria elevilor de altădată: „Un arc peste timp va năzui măcar la infinit să devină cerc, iar fiinţa umană se regăseşte chiar şi în anonimatul impus de timp şi vreme.” (Rodica Cojocaru)

Surse: Cojocaru Rodica, Lumperdean Ioan, Aurelia Hîruţa.

Florina Vidican,

Reporter la ziarul CNAMonline