Fie că a fost şcoală civilă, normală, gimnazială, medie, liceu sau colegiu, şcoală de fete sau şcoală mixtă, şcoală maghiară, română, germană sau evreiască, între zidurile acestei clădiri a fost şcoală.

Aici au venit copii mai mult sau mai puţin bogaţi, cu trăistuţele sau ghiozdanele de carton în care sunau la început condeiul şi tăbliţele, apoi creioanele, iar mai târziu pixurile şi stilourile, cariocile şi markerele. De o sută de ani aici sună clopoţelul anunţând pauzele cu feliile de pâine unse cu marmeladă, untură sau miere, cu cornurile sărate cumpărate din cotarca vânzătorului din curtea şcolii pe 50 de bani sau cu plăcintele calde servite pe gemuleţul de la subsol de „tanti de la chioşc”.

Curtea împărţită în două de trei castani groşi, terenul cu zgură, groapa de nisip, ţâşnitoarea de lângă sala mică de sport, corpul nou de clădire, noua sală de sport, băncile care au făcut să dispară buştenii de pe lateralele curţii, magazia de lemne înlocuită apoi de rezervorul de păcură, înlocuit şi el cu centrala termică dovedesc permanenta metamorfoză a şcolii.

Planul acestui local de şcoală a fost întocmit de arhitectul Ludovic Woll, iar edificiul a cărui construcţie a început la 16 martie 1911, pe strada Fleischeralle (Strada Măcelarilor), astăzi Bulevardul Republicii, nr. 26, a fost pus în slujba şcolii în ziua de 15 mai 1912, adăpostind şcoala civilă maghiară de fete.

Între anii 1915-1918 Şcoala de fete este mutată temporar în partea de est a clădirii, unde funcţiona Şcoala primară de stat, partea clădirii Şcolii civile regeşti de stat pentru fete fiind amenajată ca spital al Crucii Roşii pentru răniţii de pe front.

La 29 mai 1919 clădirea este preluată de statul român. În această zi autorităţile locale, în frunte cu prefectul judeţului Bistriţa-Năsăud, dr. Gavril Trifon şi cu revizorul şcolar judeţean Ioan Pavel preiau edificiul şcolar cu tot inventarul lui, deschizând în ziua de 8 aprilie 1919 şcoala civilă română de fete, tot cu 4 clase. Numărul de eleve a fost în primul an şcolar de 146, dintre care 118 românce. Primele profesoare la această şcoală au fost: Aurelia Rebreanu devenită Bîrsan, Ana Cucu devenită Partene, Aurelia Lazăr, Valeria Botta, la muzică, Ioan Vlad la desen şi Octavian Doci la caligrafie.

Începând cu anul şcolar 1923-1924 şcoala civilă română de fete s-a transformat în gimnaziu de fete, în sensul că s-a introdus limba latină la clasele a III-a şi a IV-a ca studiu obligatoriu pe lângă celelalte obiecte de învăţământ (după eliberarea Ardealului din robia fascistă). Absolventele acestei şcoli au fost bine pregătite profesional, astfel încât au reuşit, într-un procent foarte mare la examenele de admitere în şcoli medii.

În locul fostei şcoli maghiare este înfiinţată Şcoala medie română de stat pentru fete, devenită în 1928 Gimnaziul de fete Bistriţa. Totodată, aici este mutată fosta Şcoală confesională greco-catolică, devenită Şcoala primară mixtă „Andrei Mureşanu”. Până în anul 1929, în aceeaşi clădire funcţionează o a treia unitate de învăţământ: Şcoala de ucenici Bistriţa.

În septembrie 1940, după cedarea Nord-Vestului Transilvaniei Ungariei, şcolile bistriţene sunt preluate de către statul maghiar. Gimnaziul românesc de fete este desfiinţat, în locul lui fiind înfiinţată Şcoala civilă regală de stat pentru fete, cu 2 secţii – română şi maghiară. O parte din corpul didactic de la gimnaziul de fete din Bistriţa a părăsit Ardealul de nord. Şcoala a funcţionat tot în acest local şi tot ca gimnaziu de fete, cu denumirea de Polgary. În plus, tot aici este înfiinţat Liceul maghiar pentru băieţi cu 8 clase „Hunyadi János”, ce avea o secţie şi în limba română, şi o şcoală elementară cu predare în limba maghiară. Secţia maghiară e desfiinţată în 1941, şcoala funcţionând doar cu secţia română şi fiind denumită (în anii şcolari 1941-1942, 1942-1943, 1943-1944) „Şcoala civilă regală maghiară de stat pentru fete cu limba de predare română Bistriţa”.

Clădirea este preluată din nou de statul român în noiembrie 1944. Şcoala medie de fete este unită cu Liceul de băieţi „Alexandru Odobescu”, formând Liceul mixt „Alexandru Odobescu”. Este reînfiinţată şcoala primară mixtă „Andrei Mureşanu” în localul fostului gimnaziu de fete. Nu mult după aceea, în anul şcolar 1945-1946 cele două instituţii şcolare medii s-au scindat în liceu de băieţi şi liceu de fete (se vorbea drept căi de acces de poarta băieţilor si cea a fetelor), acesta din urmă continuând să funcţioneze în fostul local al gimnaziului de fete. Dupa câţiva ani cele două licee s-au reunit în liceu mixt de cultură generală, funcţionând cu o parte din clase în fostul local al liceului german şi cu cealaltă parte în vechiul local al gimnaziului de fete.

Din 1945 este reînfiinţată şcoala de fete, sub denumirea de Liceul teoretic de fete Bistriţa, pe lângă care se înfiinţează în 1946 Gimnaziul unic Bistriţa, ce funcţionează până la reforma sistemului de învăţământ din 1948. Odată cu legea reformei învăţământului din 1948, Liceul „Alexandru Odobescu” devine Liceul Mixt nr. 1, viitorul Colegiu Naţional „Liviu Rebreanu”. Celelalte două şcoli bistriţene – cea de băieţi şi cea de fete – se unesc, formând Şcoala medie mixtă Bistriţa.

În perioada 1964-1965 instituţia poartă denumirea de Şcoala medie nr. 2 Bistriţa, fiindu-i transferate de la Liceul nr. 1 („Liviu Rebreanu”) un cliclu din clasele de la secţia română, clasele IX-XI, plus secţia maghiară, iar între 1965-1966 şcoala medie nr. 2 Bistriţa devine Liceul nr. 2 În 1971 Liceul nr. 2 reprimeşte, după 31 de ani, numele de „Andrei Mureşanu”, devenit în 1978 Liceul industrial „Andrei Mureşanu” Bistriţa, până în 1990, când instituţia primeşte titulatura de Liceul teoretic „Andrei Mureşanu”.

Liceul teoretic devine Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu” Bistriţa, în data de 1 septembrie 1999 denumire pe care o poartă şi astăzi. Despre acest moment Stela Todea, profesoară de limba franceză şi fostă elevă a acestei şcoli timp de 12 ani, povesteşte: “Când am primit decizia de colegiu national am venit cu hârtia în mână de la inspectorat… nici n-am vrut s-o pun în geantă, de bucurie… “

Traseul parcurs este unul ascendent, chiar dacă istoria şi-a văzut de treabă. Elevii aşteaptă în continuare să sune clopoţelul a…şcoală. O şcoală de 100 de ani!

Daniel Pop, Clasa a X-a D

Reporter de liceu la ziarul CNAMonline