Patru ore în compania Eugeniei Șerban au fost ca o gură de aer pentru mine, o gură de aer atunci când nu știi să înoți, ajungi pe fundul mării și te resemnezi la gândul că o să te îneci, dar cineva te trage de mână și deodată ai cerul deasupra ta. 

Spun asta pentru că femeile puternice din societate ar trebui să fie promovate pentru simplul fapt că sunt… puternice. Așa e și Eugenia Șerban, o doamnă cu ochi de safir a teatrului și a filmului românesc.

Nu este pentru prima dată în Bistrița-Năsăud. Dar, dacă acum a venit să predea lecții de teatru la Școala de Balet Ovidiu Danci, în iarna anului 1988 s-a aflat în Năsăud. Era actriță la teatrul de la Turda, iar în primul turneu a ajuns în orașul academicienilor. Își amintește că afară erau aproape 30 de grade cu minus, iar Casa de Cultură din Năsăud era recent construită și nu avea nicio sursă de încălzire. A urcat pe scenă la -13 grade Celsius, iar în culise actorii se machiau și se schimbau în preajma unui butoi de motorină întors, în care băieții din trupă au pus combustibil și au dat foc.

A dormit 6 luni într-o cabină de machiaj și s-a mutat din București în Ardeal

Eugenia Șerban a fost distribuită de-a lungul timpului în multe telenovele românești, printre care „Inimă de Țigan” și „Regina”. Despre experiența pe platourile de filmare spune că a fost foarte solicitantă, a durat ani de zile, însă complexitatea rolului într-un serial i-a întregit cariera și i-a demonstrat că poate să treacă peste orice limită.

De mică, actrița participa la Cântarea României, un concurs unde copiii foarte talentați erau imediat luați în vizor. 

„Am făcut foarte mulți ani canto și m-am hotărât că o să fiu actriță încă de la 13 ani. La 14 ani deja filmam în primele filme în Buftea. Eram chemată la toate filmele cu și pentru adolescenți”, povestește Eugenia Șerban.

A dorit să studieze la Institutul de Teatru din București, însă în primul an a fost exact sub linie, după cei patru care au fost admiși - din diverse motive. Însă, nu a renunțat, știa că este cea mai talentată dintre toți, iar cei de la Institut au văzut asta și abia așteptau să reapară în anul următor. 

Bucureșteancă 100%, Eugenia Șerban nu a ezitat să dea concurs pentru un loc în teatrul de la Turda, deși era foarte tânără. A părăsit Bucureștiul pentru a merge în turnee prin toată țara cu actorii de la Turda și a gustat din farmecul Ardealului, chiar dacă nu totul a fost perfect. A primit o locuință într-un bloc din Turda care încă nu era construit, astfel că șase luni a fost nevoită să doarmă în cabina de machiaj pe o canapea îngustă și mult prea scurtă.

„Am făcut 19 ani când eram deja la Turda. Eram copilul trupei, toată lumea avea grijă de mine pentru că eram copilul de la București. Cabiniera îmi gătea, costumiera îmi călca și îmi spăla și șoferul teatrului îmi aducea de mâncare pentru că avea o fată exact de vârsta mea care era studentă la Cluj și așa își ostoia dorul de ea”, își amintește actrița cu ochii sclipind de frumusețea anilor aceia.

Aproape trei ani de zile a durat experiența din Turda și, râzând, își amintește că prima piesă în care a jucat a fost „Piticul șiretlic din Vrăjitorul din Oz”, ea fiind piticul - deși era cea mai înaltă actriță din distribuție.

În ultimul an a făcut naveta săptămânal între Turda și București, călătorind ore în șir cu trenul. Controlorii o cunoșteau și îi rezervau locul, știind deja că niciodată nu apucă să îți cumpere bilet din gară.

Tot în Ardeal a „câștigat” 12 kg în plus, după mesele copioase cu colegii din Turda - mese de pe care nu lipsea slana, pâinea, ceapa, bineînțeles asortate cu pălincă.

Niciodată nu s-a gândit să renunțe la actorie

„N-am simțit niciodată nevoia să renunț. Am avut, ca orice om, momente grele și este imposibil când ești foarte tânăr, foarte frumos, iar șefii de instituții sunt de obicei bărbați, să nu te lovești de asta. Impresia tuturor despre fetele frumoase este că sunt și proaste, iar atunci când constatau că nu e chiar așa, se ambiționau și mai tare să lovească sau să obțină. Dacă nu obțineau, se răzbunau urât. E imposibil să nu te lovești de lucruri de genul, mai ales în meseria asta. Dar nu, nu am avut niciodată intenția să renunț”, susține cu o convingere clară actrița, semn că mereu a știut ce vrea.

Cei care au contribuit la cariera extraordinară a Eugeniei Șerban au fost o mână de oameni care au pus fiecare câte o piesă la puzzle: profesori din cadrul Institutului de Teatru - Ion Cojar, de exemplu, i-a insuflat actriței o încredere de nezdruncinat atunci când pășește pe scenă: „M-a învățat că atunci când pășesc pe scenă, indiferent ce voi juca, eu sunt regina spectacolului. Indiferent că joc o femeie săracă sau o femeie foarte tristă sau năpăstuită de problemele vieții, indiferent că e în film sau în teatru, pășesc cu această încredere și reușesc de cele mai multe ori să fiu deasupra tuturor”.

Teatru și film și personajul de suflet - Renata din „Inimă de Țigan”

Rolul său de suflet din teatru este un monolog scris special pentru ea, după ce i-au fost oferite aproximativ 60 de texte-monolog în care nu s-a regăsit. 

„Telenovelele și serialele mi-au ocupat ani din viața mea. Pentru «Inimă de Țigan» și «Regina» am jucat același rol zi de zi timp de doi ani, de dimineața până noaptea. Renata e rolul cel mai apropiat de sufletul meu”, spune actrița.

„Recunosc că sunt mai apropiată rolurilor din telenovele și seriale pentru că știi de unde pornești, ai puține date despre personaj, se scrie special pentru rolul tău luni de zile, ani de zile, iar personajul crește odată cu tine. Ai mult mai multe lucruri de făcut, nu știi niciodată ce va urma peste două săptămâni. În mare parte, chiar dacă spunem că ne transpunem total, nu e adevărat. O mare parte din personaj vine din noi. Uneori ne descoperim valențe pe care nici măcar nu știam că le avem”, descrie Eugenia Șerban experiența din telenovele și seriale.

Personajul Renata din „Inimă de Țigan” și „Regina” a extenuat-o pe actriță. Își amintește că era mereu obosită și când ajungea acasă o deranja orice sunet. Într-o zi, fiul său i-a spus că ceva nu este în regulă și că trebuie să se odihnească. Atunci, a mers pe platoul de filmare și a cerut o pauză. Renata era un personaj care plângea foarte mult, de acolo venind mare parte din oboseală. Scenariștii, când au auzit că cere pauză, i-au spus: „Eugenia, dar plângi atât de frumos!”

„M-au făcut curioasă. Mie nu îmi place să mă uit la mine deloc, pentru că sunt o perfecționistă, dar într-o seară m-am uitat la un episod în reluare și m-am văzut plângând. Am plâns eu, uitându-mă la mine. Mi-am dat seama că, într-adevăr, transmit foarte multă emoție. Transpun total problemele personajului, îl asimilez cu totul. Cred că e și nativ, nu știu cât se poate învăța. Dar cel mai greu este să te lași cunoscut de ceilalți. Cei mai mulți nu fac asta pentru că le e jenă, dar ca actor trebuie”, explică actrița.

În discuția mea cu Eugenia Șerban am făcut un dute-vino între teatru și film. Despre ambele, Eugenia Șerban vorbește cu o fascinație pe care mi-e greu să o descriu în cuvinte. De cele mai multe ori, mi-a umplut ochii de lacrimi și m-a lăsat, exact cum spune chiar ea, să o cunosc.

Întorcându-ne la teatru, la locul pe care îl ocupă acesta în societatea românească, lucrurile nu sunt perfecte, însă actrița ne asigură că spectacolele la care se muncește, iar asta se vede, au public peste tot.

Cu spectacolul Amanta, în ultimul an și cinci luni a avut peste 80 de reprezentații în toată țara, foarte puține în București, iar publicul este din ce în ce mai mare: „Spectacolele bune au public peste tot, cei din provincie sunt atât de dornici să vadă spectacole, inclusiv cei din orașele mici. Publicul e dornic și e un altfel de public. Atenția lor e alta, respectul vis-a-vis de actul artistic e altul pentru că văd foarte rar piese de teatru. Ar trebui să vadă mai des, mult mai des”.

Eugenia Șerban - un om cu șansă

Ce mi-a rămas întipărit cel mai bine în minte în urma discuției cu actrița Eugenia Șerban e că trebuie să profităm de orice șansă. Eugenia Șerban știe că a muncit mult ca să ajungă aici, însă spune că dacă nu avea șansă și dacă nu profita de ea, drumul ei era, cu siguranță, altul.

Fie că a prins șansa în tren într-o întâlnire neașteptată, fie că a profitat de o șansă venită chiar din Turda, de la sute de kilometri depărtare de casă, Eugenia Șerban e conștientă că eforturile sale s-au împletit frumos cu binecuvântările acestea surprinzătoare: fie că a fost un om sau un moment, actrița știe exact care au fost punctele-cheie din cariera sa.

Se află în Bistrița pentru a doua oară ca profesoară de teatru la Școala de Balet Ovidiu Danci

„Nu am știut că cei mici mă pot iubi atât de tare, dar am descoperit asta la școala lui Ovidiu Danci. Copiii reprezintă cel mai usturător public. Dacă lor nu le place de tine și nu au ce asculta, te taxează imediat. 

Am început la sfârșitul anului trecut această experiență la grădinițe private din București, iar reîntâlnirea cu Ovidiu tocmai în școala lui, m-a bucurat enorm. Eu i-am propus lui Ovidiu să le oferim și altceva copiilor săi. A fost atât de bucuros și surprins și imediat lucrurile s-au concretizat”, spune actrița despre școala care a cucerit bistrițenii.

Eugenia Șerban a predat cursuri copiilor de la Școala de Balet Ovidiu Danci de două ori, atât la Bistrița, cât și la Maieru, ultima dată chiar săptămâna trecută. Spune că această școală reprezintă o oportunitate pentru toți copiii și e foarte fericită că Ovidiu și-a văzut visul cu ochii.

În loc de final

Ca reporter, am discutat cu sute de oameni. Am câteva materiale de suflet pe care le-am scris cu multă emoție. În cele patru ore cu Eugenia Șerban mi-au dat lacrimile de câteva ori, lacrimi de admirație - dacă există așa ceva. Dacă nu, le-am inventat eu pe Pietonal joia trecută.