Greta Moldovan ar fi vrut să dea examen de admitere la Arte Plastice, dar un accident de maşină i-a deviat destinul spre studiul limbilor slave. A absolvit Filologia la Cluj, a fost profesoară la Beclean pentru un an, a predat la Liceul Pedagogic din Năsăud cinci ani, după care s-a stabilit la Bistriţa, fiind timp de 16 ani profesoară la Liceul Mecanic.

„La şcoală îmi spuneau „femeia totală” pentru că nu umblam niciodată cu jumătăţi de măsură... Mi-au mai reproşat că-s nemţoaică şi că-s prea severă, că la un liceu industrial copiii nu au nevoie de prea multă limbă străină... Când ne scoteau în curte să facem exerciţii de entuziasm eu refuzam discret să particip. Cu toată rusa învăţată în facultate, n-am vrut să fiu membră de partid. Aşa că m-au faultat cât au putut... Dar nu au avut ce să-mi reproşeze. Nu am lipsit niciodată de la ore, nu mi-am făcut cursurile stând pe scaun şi i-am respectat cum se cuvine pe copii – ceea ce nu s-a înţeles atunci...” îşi aminteşte Greta Moldovan, adăugând că frumuseţea de a fi dascăl constă şi în bucuriile mărunte care sosesc exact atunci când nu le mai aştepţi. Cum ar fi, de exemplu, aceea că, după 10-20 de ani, când elevii ajung să conştientizeze ce a însemnat severitatea ei, o caută şi o sună din diverse colţuri ale lumii, pentru a-i mulţumi sau pentru a schimba cu ea câteva vorbe.

Iubeşte la nebunie fotografia pe care o consideră o prelungire a primei sale iubiri, pictura şi îşi cheltuie toţi banii din pensie pentru a realiza albume cu fotografii în care Bistriţa şi judeţul Bistriţa-Năsăud capătă „straie de sărbătoare, ca într-o spovedanie sinceră, dintr-o nevoie vitală de frumos; un oraş cu talentele sale native şi nefalsificate, cu afirmările sale personale, cu gustul pentru măsură şi armonie, exprimate cu neostenită fantezie” cum mărturiseşte artista într-unul din cele 50 de albumele ale sale.

Dealul Târgului, Dumitra, Cepari, Liviu Rebreanu, Năsăud, Salva, Coşbuc, Telciu, Sângeorz-Băi, Piatra Fântânele, Valea Bârgăului, Budacul de Jos, Blecelanul şi pădurile din jurul Bistriţei – toate au fost străbătute în lung şi-n lat, fotografiate şi catalogate de Greta Moldovan. „Acum doi ani am fost la Sărata, am făcut 26 de km pentru a fotografia un lan imens de maci. Mai demult mergeam pe jos şi câte 15-20 de kilometri...” recunoaşte Greta Moldovan, silită acum să-şi reducă performanţele într-ale plimbărilor: un tir a azvârlit-o într-un şanţ de beton acum doi ani, imobilizând-o într-un pat de spital multă vreme şi afectându-i coloana vertebrală.

„Am avut parte de-a lungul vieţii de patru accidente grave, picioarele mi-s rupte pe bucăţele, rotula crăpată, meniscul fisurat, bazinul fracturat, dar tot nu mă învăţ minte. Tot nu mă las de drumeţii. Mă mai întreabă prietenii de unde atâta energie, dar cred că este vorba mai degrabă de un fel de nebunie... Nu ştiu de unde vine, cum spunea şi Iorga – dragostea nu se caută ci se găseşte...” povesteşte Greta Moldovan, dispusă să înfrunte orice pericol „când pădurile sunt pline de brânduşe”.

Nu suportă indiscreţiile sau laudele. „Nu te lăuda în faţa celor care te cunosc” spune un proverb nemţesc pe care ea îl respectă, nu poate spune că are autori preferaţi, la fel cum este imposibil să spui că preferi galbenul în locul albastrului, pentru că, „dacă sunt puse la locul lor, toate devin frumoase, toate au sensul lor”. Nu se dă în vânt după teatru şi o deprimă faptul că „am ajuns să cerşim pe la toţi – milă, bani, respect... Am ajuns în situaţia tristă ca elevii să-şi dorească să termine liceul doar pentru a pleca în străinătate, convinşi că aici nu se mai poate face nimic...”

Chiar dacă nu este căsătorită şi îşi asumă cu luciditate singurătatea, Greta Moldovan se consideră norocoasă: „În ciuda vremurilor tulburi, am trăit o mulţime de bucurii şi succese... Eram mereu cu aparatul foto după mine – mereu atentă la detalii, la imagini, la ce se întâmplă în jurul meu...”

Nu are simţul proprietăţii, nu este competitivă, a renunţat la căldură şi frigider pentru a-şi putea plăti tipărirea albumelor, uneori se simte copleşită de neajunsuri, dar dragostea pentru fotografie învinge orice greutate. „Nu prea m-am potrivit cu lumea asta... De aceea mă refugiez în natură, acolo mă simt bine, acolo e singurul spaţiu în care nu mă simt deloc stingheră, ca între oameni...”.

Rubrica PORTRETUL UNEI DOAMNE este susţinută de Agenţia de Imagine Bistriţa