„Eu nu le impun nimic elevilor mei. În chitara clasică, nimic nu trebuie făcut din obligaţie. Încerc doar să-i învăţ că, de la un punct încolo, trebuie să aibă grijă să-şi asume unele responsabilităţi. Dar şi eu ca profesor m-am trezit în ipostaza de a învăţa cum să-i descopăr...” povesteşte Valentin Pop adăugând că este totuşi vorba despre un instrument destul de greu pentru copii, cel puţin la început.

Nu există o regulă în ceea ce priveşte vârsta la care ar trebui început studiul chitarei clasice. Totul depinde de fiecare copil în parte. „Am încercat şi eu experimentul de a preda unor copii de grădiniţă, dar nu prea am reuşit. Trebuie să fie vorba de un copil foarte matur pentru vârsta lui şi foarte răbdător. În general, dacă reuşeşti să determini un copil de grădiniţă să cânte 5 minute la chitară, e aur curat... Dar ei au nevoie, de obicei, de joacă şi zburdălnicie... Un an de zile se învaţă doar poziţia corectă a mâinilor pe chitară sau cum să ciupeşti corect coarda ca să nu sune urât...”

Cel mai fascinant lucru în chitară clasică?

„Chiar dacă ştii o singură piesă la chitară, nu te poţi plictisi, pentru că ai la dispoziţie o mulţime de nunaţe şi culori, ai atâtea de explorat într-o singură melodie... Totul poate fi diferit dacă vrei şi ai capacitatea de a explora. Chitara este o mică orchestră. Poţi să imiţi atâtea instrumente...”

Şi chitara în sine e fascinantă, crede Valentin Pop. La Festivalul Internaţional de Chitară Clasică de la Odorhei a asistat la o discuţie între muzicieni: fiecare a fost invitat să spună ce găseşte mai atractiv la instrumentul lui. A venit rândul unui invitat din Rusia, Anatoli Izotov, care a spus că are o chitară de câteva mii de euro, construită de un lutier grec, şi că pentru el, o chitară foarte bună este cea pe care ai tot timpul ceva nou de descoperit, o chitară pe care n-ai atins niciodată potenţialul maxim.

„Avea dreptate, chitara trebuie să te determine să studiezi iar şi iar, să creezi ceva, să scoţi din ea sunete care pe altă chitară nu ţi-ar reuşi, să descoperi mereu ceva nou la ea...” a recunoscut Valentin Pop.

Tânărul profesor este convins că acest instrument poate să devină un stil de viaţă: „Circula o vorbă, când eram la Conservator: dacă tu laşi chitara o zi, ea te va lăsa două. Dacă nu studiezi o zi, ai de recuperat pentru asta două zile. De la un punct, studiul îţi intră cumva în reflex – te trezeşti, îţi bei cafeaua, iei în mână chitara şi cânţi câteva minute... Atunci când n-o faci, simţi că-ţi lipseşte ceva. E ca şi joggingul, tot alergând şi obişnuidu-ţi organismul, îţi dai seama că nu te mai poţi lipsi el...”

La ce foloseşte chitara clasică, în vremuri atât de sărace?

Valentin Pop consideră că acest instrument este mai actual decât îşi imaginează unii. Între altele, şi pentru că „îţi induce o anumită disciplină, o anumită rigoare. Se poate studia câte un pasaj timp de trei luni de zile... Într-o dimineaţă, la Academia de muzică din Cluj îmi căutam o sală să repet ceva, iar de undeva se auzea un profesor cântând la pian, un pasaj în octave paralele, îl cânta rar, foarte rar... Seara, când am terminat eu, profesorul acela era tot acolo, cânta acelaşi pasaj, mult mai rapid şi foarte legat şi expresiv, fiecare notă părea gândită, fiecare atac precis, nicio notă lăsată la voia întâmplării... Am rămas impresionat, a avut răbdare să cânte acelaşi pasaj o zi întreagă...” povesteşte Valentin Pop.

Există aceeaşi dispciplină în abordarea tuturor problemelor „Acum nu mi-a ieşit ceva, dar pot să încerc şi mâine, poate am greşit abordarea, poate am greşit două trei note. Sunt zile de încercări, luni de încercări. Repeţi până îţi iese totul foarte bine, deşi la început ştii că nu-ţi iese, vezi că te poticneşti”

Perseverenţa pe care o aplică Valentin Pop (şi alţii ca el în studiul unui instrument) se poate extrapola pentru propria viaţă: daca nu-ţi iese din prima nu-ţi strângi jucăriile ca să pleci, ci te apuci de studiat iar şi iar...