In atelierul din spatele Muzeului de Arta Comparata, inaugurat in urma cu trei ani, il gasesti in prag de iarna pictand. „Pot sa termin lucrarea asta in timp ce discutam? Nu-mi place sa vorbesc la interviuri”. Asa ca il ascultam povestind si pictand, lipind bucatele de hartie pe o lucrare in culorile toamnei, explicand prezenta unui insectar cu fluturi pe unul din peretii camerei-atelier.

Sculptura care pluteste

„Am facut un ciclu de picturi in 1999 care pleaca de la ideea de fluture si am lucrat patru ani pe el. Asta e o colectie de fluturi care mi-a servit sa studiez gama cromatica. Eu lucrez pe cicluri. Am mers pe „locuiri”, plecand de la ideea stupului. Am folosit nuiele si lut. Am lucrat vreo cinci ani la „locuiri”. De acolo am trecut in ideea „verigii”, am lucrat pe ea iarasi vreo zece ani si am explorat interiorul verigii, nu exteriorul ca forma. Am tratat-o ca pe un personaj la care ma interesa sentimentul interior, dupa care am trecut la ideea de „absente incercuite”” Inca mai are de lucru, spune, la absenta incercuita, desi se ocupa de ea de cinci ani. „Cred ca voi explora mai mult ideea sculpturii care pluteste. Eu incercuiesc vazduhul cu materialitate si il las pe om liber sa isi locuiasca vazhuhul. Sculptura dispare ca si greutate. E o abordare sculpturala in care intra si poezia. Acum lucrez la cateva absente incercuite de mari dimensiuni pe care o sa le fac din bronz, lemn cu plumb, lemn cu cupru si mai incerc sa iau din natura cate un detaliu si sa il continui eu”, explica artistul. Ia un fragment de curbura din natura si il continua ca pe un cerc. „Incercuiesc natura”, spune, si zambeste ca un copil mare. „Cercul e o desfasurare a verigii. Am pornit de la bratarile dacice care au o simplitate extraordinara dupa care am fost foarte atent la obiecul numit „cosul de nuiele” si in care omul, barbat si femeie duc pamantul. Am inceput cu cosul si apoi din el am luat doar cercul in care se inscriu toate trairile sufletesti. Barbatul si femeia duc golul, dar, de fapt, plinul”. Este aici vorba despre dragoste, bine, rau, contrarii, forta, orice poate fi dus intr-un cerc. Prin sculptura artistul sugereaza doar ideea asteptand ca privitorul sa participe. „Eu fac toate lucrarile pentru mine in primul rand. Un pic pot sa fiu si orgolios. Fac lucrarea si mie trebuie sa imi placa. Eu sunt un sculptor de idei. Nu sunt un sculptor figurativ, desi am facut si figurativ”, povesteste.


„De mic am stiut exact ce am de facut”

Singurul copil al unei familii instarite din Singeorz Bai, Maxim Dumitras a inceput sa sculpteze de la zece ani, fascinat de lemn. „De cand am inceput, de mic, adica din clasa a II-a, de la zece ani, nu am avut incertitudini cu privire la ce urma sa ma fac. Am stiut exact drumul. Niciodata nu am avut incertitudini, nu mi-a trecut prin cap sa ma fac inginer sau profesor, ci am stiut ca vreau sa ma fac sculptor. Am crescut aici, in Singeorz-Bai, intr-o familie de tarani si de aceea am si facut Muzeul de Arta Comparata,  antropologie,o relatie  intre obiectul de arta populara si arta contemporana. Am facut-o ca pe o cercetare pentru mine”. A inceput cu lucruri simple, o caruta, un plug in miniatura. Apoi, prin clasa a VIII-a i-a cazut in maini o carte care avea sa-i marcheze ireversibil destinul. „Am citit o carte care m-a fascinat, de Giorgio Vassari - „Viata artistilor si sculptorilor” - in care era vorba despre ucenicie”. In vremea aceea, Maxim Dumitras nici nu stia ca exista o scoala de arta si a ajuns ucenic la un mare profesor, un mare meserias, sa-i spunem „un artist in meserie”. Primul sau indrumator. „Nu era artist ca si creatie, dar facea lucrari in metal, lemn, pictura, sculptura in lemn”. De la el mosteneste mobilitatea care face posibil ca astazi, artistul plastic sa se miste cu foarte mare usurinta in mai multe zone, sa treaca de la sculptura la pictura, la metal si culoare la arta foto-video. „Cred ca de la el mi-a ramas miscarea foarte usoara in diferite tehnici. Imi aduc aminte cu mare bucurie de el; numele lui era Gelu Muthi.Dupa aceea am mers la Cluj profesorul  Motu Nistor. Un tip deosebit ca pedagog. Patru ani am lucrat in atelierul lui la Cluj. Era profesor la Liceul Pedagogic, acolo avea atelier si imi aduc aminte ca acolo ne-am cunoscut cu fratii Negru. Ioan Negru, poet, filosof.Chiar acum ilustrez o carte de-a lui Ioan Negru”. Dar ucenicia la Motu nu era dintre cele mai simple. „Tin minte ca aproape un an de zile mi-a dat sa desenez numai caramizi ca sa invat perspectiva. Mi le schimba in diferite pozitii si am desenat foarte mult timp caramizi, lucru care ma deranja mult la varsta aia pentru ca nu stiam ce se intampla. Aveam 15 ani” Isi aduce aminte cum mai pleca la discoteca, la chefuri, de prieteni ca Emil Cretu, un artist care a teminat Ceramica si care locuia in apropiere, dar si cum il certa apoi Motu Nistor pentru escapade: „Ma cam lua la rost ca tata il plateste pe el cu salar si eu ma ocup de distractie. Dupa care nu ma lasa sa lucrez si sa fac portrete. Le faceam cand nu era la atelier. Le turnam in ipsos si le duceam si le ascundeam la Emil Cretu si profesorul imi spunea mereu: „ma, cam dispare de aici ipsosul. Ce se intampla cu el?”. Eu luam si turnam portrete in ipsos si abia dupa doi ani i-am aratat toate lucrarile. Era interesant, era viata de atelier”, spune si isi aminteste cu drag cum facea curat, facea foc si il astepta pe Motu cu atelierul cald. „El venea, imi punea caramizile, desenam, el isi vedea de lucrul lui. Era platit de taica-mi-o. Eu am ales sculptura si maica-mea si taica-mi-o au fost oameni intelepti, m-au ajutat si m-au inteles si nu au incercat sa imi dirijeze pasii in alta directie pentru ca n-ar fi avut nici o sansa. Eu stiam de mic ce am de facut. A trecut timpul, am lucrat, mi-am facut atelier la Singeorz, am facut Muzeul”.
Facultatea nu l-a interesat prea mult, pentru ca, spune el, pe vremea aceea, se facea si ajungeai automat intr-o fabrica sau in alt loc, incadrat in munca de catre regimul comunist. „Nu ma interesa lucrul asta. Eu m-am intors la Singeorz, mi-am facut atelierul care a devenit acum al fiului meu. Conduceam o sectie de arta plastica in cadrul Casei de Cultura. Multi ani am fost referent cu probleme de arta plastica si mi-am vazut de sculptura”


„In 15 ani am adunat lucrarile si tot in 15 ani am terminat Muzeul”

Pe locul unde Maxim Dumitras a construit Muzeul de Arta Comparata, era pe vremuri un muzeu satesc, o donatie din partea lui Solomon Halita, care a fost prefect de Bistrita-Nasaud si care a donat-o statului pentru cultura. Asa s-a infiintat un punct muzeistic etnografic la care artistul a lucrat trup si suflet. Dupa 1990 a inceput sa se darame cladirea si a trebuit sa fie demolata, nefiind posibila restaurarea. „Am daramat-o si am inceput sa gandesc Muzeul de Arta Comparata. De la inceput m-am gandit cum sa facem un muzeu care sa aiba identitate. Sa nu fie ca orice muzeu care exista in Romania. Am plecat oarecum de la ideea lui Brancusi cu stalpul de la poarta caruia i-a dat dimensiune universala prin Coloana Infinitului. O zona de subtilitate vizuala, o relatie dintre obiectul etnografic si arta contemporana. Am facut 16 simpozioane, am invitat artisti, cate cinci-sase-opt, in functie de fonduri”.

Primul simpozion a fost in 1992 pe un deal cu lucrari mari si apoi au fost invitati artisti care au facut lucrari de dimensiuni mai mici care sa poata fi expuse in muzeu. Initial a colaborat doar cu administratia locala din Singeorz-Bai, apoi a trecut in subordinea Complexului Muzeal Bistrita-Nasaud, care a mai participat cu fonduri. Primaria, de asemenea. „In 15 ani am adunat lucrarile si in 15 ani am terminat cladirea. La inceput am fost putin inconstient ca am crezut ca toata lumea participa, ajuta, se bucura, dupa care m-au lasat singur. Atunci in fiecare an am facut foarte putin din construtcie, dar nu am abandonat simpozioanele pentru ca altfel terminam muzeul si nu aveam ce sa expun”, explica: „Eu in muzeu am facut o instalatie plastica. Artistii invitati nu au stiut niciodata ce se intampla cu lucrarile lor. Am fost doar eu ,Ion Dumitriu si Teodor Moraru care am stiut care e ideea instalatiei plastice. Mi-era si frica sa o spun ca poate nu-mi reusea. Invitam artistul stiind ce face el in atelier fara sa ii dau o tema. Stiam preocuparea artistului si il invitam si el era liber. Facea lucrarea si eu stiam exact ce legatura ii dau, cu ce obiect, unde il asez ca sa iasa instalatia. Bineinteles ca am avut si multe probleme, pentru ca nu invitam pe nu stiu cine. Efectiv nu poti invita pe toata lumea. Sunt multi artisti buni care merita sa fie invitati, dar pe rand”, conchide.

,,Oamenii vin efectiv din placere”

Anul viitor, Muzeul intra in cel de-al treilea an de existenta. Lucrarile se vor schimba in intregime pentru ca Maxim Dumitras isi doreste un muzeu intr-o continua miscare. „Instalatia va fi in miscare, se vor schimba lucrarile, vor fi alte relatii si incerc din nou sa inaugurez alt muzeu cu alte lucrari”. Si depozitul valoros al muzeului nu duce lipsa de lucrari de sculptura si pictura, donate de artistii invitati la simpozioane de-a lungul anilor. „Imi sunt foarte clare ideile, incep sa panotez si la anul sau peste doi ani va fi cu totul alt muzeu decat a fost pana acum. Impreuna cu poetul Marin Malaicu Hondrari, derulam lunar un proiect, „Forma si Dialog”. Invitam scriitori, cineasti, muzicieni, prezentam cate un artist plastic  cu lucrari aflate in patrimoniul muzeului si nu numai, si un scriitor. Avem un public care vine efectiv din placere. Daca sunt 50 de persoane este extraordinar si niciodata nu am avut sub 50”, povesteste si mai potriveste cu pensula un adeziv special pe lucrarea care incepe sa capete o forma finala. „Apoi este imbucurator faptul ca foarte multi studenti de la Academiile de Arta vin sa vada muzeul. Au venit din Olanda, din Franta, Germania, special ca sa vada muzeul. Avem un site foarte bun. Aici e o statiune balneoclimaterica in care vin foarte multi oameni, dar vin in general pentru tratament. Eu incerc sa aduc oameni specializati sa vada muzeul si sa fie cazati in statiune. Sper sa se dezvolte statiunea si sa se aseze lucrurile pentru ca aici e o apa miraculoasa cu puteri extraordinare.”

Indragostit de Singeorz Bai, artistul care este invitat astazi peste tot in lume, a reusit sa isi atraga de partea sa si oamenii simpli ai locului, sa ii apropie de arta si nu se opreste aici. Vrea sa ii arate lumii intregi. „Oamenii din localitate la inceput nu au prea inteles. Nu stiau ce se intampla, dar eu am facut niste instalatii cu portretele oamenilor de aici. Am ales o varsta, de 50 de ani, si am pus cred ca 100 de fotografii, printre care si cele a parintilor mei. Aici exista o mentalitate potrivit careia daca esti undeva afisat, e numai de rau. Ca in panoul cu „Asa NU” de la politie. Iar cand i-am pus in relatie cu arta si i-am pus si pe parintii mei in instalatia plastica, au inteles ca e de bine, nu e de rau. Acum oamenii vin cu fotografii, cu obiecte, doar sa ii expun si pe ei in muzeu. Vin si imi aduc obiecte”, spune mandru artistul care lucreaza acum la un alt mare proiect: un sat al artistilor. Un sat care a inceput sa fie construit tot pe terenurile stramosilor familiei Dumitras, pe un deal la cativa kilometri de Singeorz Bai, in locul in care de doi ani se deruleaza „Land Art-ul” – natura transformata in opera de arta efemera. Aici, cativa artisti ca Nicolae Fleissing din Franta, sau bistriteanul Cristian Tarnovan au cumparat deja teren si au pus bazele primelor casute – ateliere din lut, lemn si paie, dupa toate regulile arhitecturii zonei. „Eu vreau ca aici sa vina turistii sa viziteze si pe traseu pana in Satul Artistilor sa opreasca la cate o gospodarie si sa poata manca bucate traditionale de la tarani. Sa afle de la localnici cum traiesc, sa stea de vorba despre vietile lor. E un proiect la care tin foarte mult”, incheie Maxim Dumitras, recunoscut printre artistii care i-au tracut pragul si pentru calitatile lui de mare bucatar. Isi sterge pensula, ridica lucrarea cu delicatete, o priveste atent si incheie: „Sa tii minte lucrarea asta. Am facut-o in timp ce vorbeam cu tine!”