În satele de la poalele Munților Rodnei, Plugușorul era strâns legat de tema plugăritului – a momentului în care începea aratul la țară, și reprezenta chiar practica magică a primei brazde.

Bătrânii satelor povestesc că, în vechime, se prindeau la plug chiar și câte 10 boi adevărați, iar plugul era pus pe roţi şi împodobit cu brazi decoraţi cu panglici colorate, ciucuri, covrigi şi mere roşii, având în vârf un ştergar brodat.

„Aho, aho, copii și frați / Stați puțin și nu mânați / Și cuvântul mi-ascultați: / Am plecat să colindăm / Pe la case să urăm, / Plugușorul românesc / Obiceiul strămoșesc. / Vă urăm cum se cuvine / Pentru anul care vine / Holde mari / Cu bobul des / Și pe creste / Și pe șes! / Câte mere în livezi / Atâtea vite-n cirezi! / Câtă apă în izvoare / Atâta lapte-n sistare; / Să ne fîe-ndestulată / Casa toată! / Țara toată! / Ia mai mânati, măi flăcăi! / Și strigați cu totți măi!
Hăi,hăi!”

După ce-și terminau urarea, flăcăii trăgeau o brazdă chiar în curtea gospodarului, drept simbol al belșugului și prosperității. Astăzi, însă, plugul este simbolizat și înlocuit de buhai.

Fiind un străvechi obicei agrar, Plugușorul simboliza principala ocupaţie a ţăranilor bistrițeni şi ilustra munca pământului – aratul, semănatul, seceratul, treieratul, rodnicia câmpului, belşugul semănăturilor, măcinatul grâului, cernutul făinii, facerea pâinii şi colăceilor, precum şi hărnicia şi sănătatea gazdelor.

Rădăcinile acestui obicei ar putea fi regăsite în străvechea credinţă dacică a perpetuării vieţii și a unui nou început. Sursele documentare atestă faptul că pe vremuri se mergea cu „Plugușorul” toamna, pentru că atunci era celebrat și Anul cel Nou, apoi s-a mers o vreme cu „Plugușorul” primăvara, crezându-se că, la echinocţii, forţele naturii pot influenţa viaţa.

Primii care pornesc cu Pluguşorul sunt copiii, însă doar băieţii au voie să rostească sau să „cânte” Plugușorul, pregătind astfel sosirea flăcăilor care însoţesc „Plugul” tras de boi sau cai.

În ajunul sau chiar în ziua Anului Nou, ceata de flăcăi, cu bice, clopote şi plug sau buhai, pleacă prin sat, pentru a ura. Bicele şi harapnicele erau realizate, de obicei, din fuior de cânepă, fiind foarte groase, pentru ca, atunci când pocnesc, să răsune cât mai tare şi mai departe.

Buhaiul era de regulă un vas de lemn, o cofă sau o putină, legat la gură cu piele de capră sau oaie, bine întinsă. Prin mijlocul acesteia era trecută o şuviţă din păr de cal, udată cu apă și trasă cu mâna pentru a produce un zgomot asemănător cu mugetul unui bou.

„Potrivit unei concepții străvechi, se credea că în această perioadă de tranziție capitală de la un an la altul, omul poate influența, prin diferite procedee, desfășurarea ciclului naturii, pentru a și-1 face favorabil. Era perioada în care se decideau dorințele râvnite, când omul devenea oarecum stăpânul cosmosului, întrucât îi dicta împlinirea unui șir de fapte dorite... În aceasta perioada, cuvântul putea deveni faptă...” spunea la un moment dat cercetătorul Dumitru Pop.

Sursa: http://folclornepieritor.blogspot.ro