Dragostea care „nu moare niciodată” pentru părinţii care ne-au născut şi ne-au crescut, pentru copiii noştri care au părăsit această lume prea devreme, se transformă astăzi în dor şi poruncă. La care dintre noi oare nu îi este dor de mama şi de tata, de bunicul sau bunica sau de copilul pe care moartea, după a ei socoteală, ni l-a rupt prea devreme de la sân...?

Despărţirea de cei dragi este întotdeauna un „prea devreme”, ori sunt vii, ori sunt morţi. Despărţirea este un soi de moarte, dacă ne gândim bine. Mihail Sadoveanu spunea într-unul din romanele lui istorice următoarea propoziţie cu valoare de axiomă: „Morţii poruncesc celor vii”. Se pare că astăzi morţii ne dau porunca de a transforma dorul şi dragostea de ei în pelerinaj la mormintele lor! Aşa trebuie înţeles acest gest de „marş – comandă” de dragostea celor adormiţi la cimitir, la acest loc de odihnă a celor dragi, pelerinaj.

Tradiţia rugăciunilor pentru cei morţi la data de 1 noiembrie a fiecărui an, nu este o practică ortodoxă, ci una de împrumut, din cultura şi credinţa popoarelor occidentale cu care noi ardelenii am luat contact. Confraţii noştri întru credinţă din celelalte părţi ale ţării se duc la mormite în Sâmbăta Rusaliilor, sau în alte părţi, în Sâmbăta lui Lazăr – Sâmbăta Floriilor. Nu contează când ne ducem, important este să ne ducem şi să ne rugăm pentru sufletele celor adormiţi, să aprindem o lumânare şi să facem un act de milostenie.

Acest comportament nu este doar expresia credinţei neapărat, ci şi un gest de bună creştere şi educaţie, de civilizaţie şi de cultură. Civilizaţia unui popor constă şi în modul în care ştie să-şi cinstească morţii, să-şi îngrijească mormântul şi cimitirul şi, mai ales, cum se comportă cu cei vii, rămaşi în viaţă.

Deci, atenţie la cei morţi, care prin tăcerea lor asurzitoare ne învaţă şi „să fim” şi „să voim”. Şi, atenţie la cei vii, încă neplecaţi în lumea fără cer, pe care să-i ajutăm, să-i respectăm şi să le fim vrednici urmaşi.

Preot protopop Ioan Dâmbu