Este totuși un oraș mai mic în care, din fericire, patrimoniul istoric a fost destul de bine păstrat. Ca în mai toată țara, mai ales după 2007, când am intrat în UE și fondurile europene au devenit mai accesibile, în Bistrița au început să se implementeze proiecte de reabilitare și reamenajare, în special în zona centrală. E foarte bine că se atrag fonduri nerambursabile și se dă o față nouă străzilor, pasajelor, clădirilor de patrimoniu și zonelor verzi. Mai ales în contextul unei rate de absorbție extrem de scăzute ca urmare a incompetenței și birocrației la nivel național, lăsată parcă moștenire de la o guvernare la alta, fiecare finanțare reușită merită apreciată. Din păcate, banii europeni nu vin la pachet cu instrucțiuni de utilizare mai clare și nu occidentalizează și mentalitatea celor care îi cheltuie. Trec, deocamdată, peste faptul că (în toată țara, de la Bistița la București și din Cluj la Timișoara) multe dintre proiecte sunt cel mult mediocre, de la concepție până la implementare.

Reabilitarea Parcului Municipal este, probabil, cel mai important dintre proiectele finalizate în ultimii ani; o reabilitare pe care nu mă feresc să o numesc, în mare parte, un succes. Proiectul, început înainte de 2008 și finalizat în 2013, a rezultat într-un spațiu verde cu adevărat frumos, din unele puncte de vedere mai primitor decât cel din Cluj, inaugurat cam în aceeași perioadă. Problema e cum este înțeles și utilizat acest spațiu public, diferența de mentalitate a autorităților în comparație cu restul Europei, SUA, dar și tot mai multe orașe din țară, unde parcurile sunt valorificate la adevăratul potențial. Ne-am obișnuit cu toții cu plăcuțele care ne avertizau „Nu Călcați Iarba!”, de parcă gazonul e bibelou și iarba nu e făcută să fie călcată. Nu prea țin minte perioada comunistă, aveam 4 ani în ’89, dar știu că mesajele respective au rămas multă vreme parte din peisaj și nu au dispărut complet nici acum. Între timp, când televizoarele erau încă alb-negru, în occident (dar și în țări mai estice, cel puțin geografic, ca Israel) spațiul verde și spațiul public în general era reglementat și folosit un pic altfel, adică lumea putea nu doar să calce iarba, dar și să iasă la picnic în parcurile centrale, iar din anii ’60-’70 au apărut în aceste zone festivaluri de jazz și nu numai. Ideile bune se răspândesc de obicei destul de repede, așa că, din SUA unde a apărut prima dată, conceptul s-a extins și în Europa occidentală și mai apoi și spre est.

„Frumoasă idee, atmosferă superbă, oameni frumoși și extrem de multă fericire pe buzele lor, cred că ați făcut un lucru foarte bun.” – Un grup de turiști străini despre Jazz In The Park

Probabil cel mai de succes festival ce are loc într-un parc public din România este Jazz In The Park din Cluj. Inițiat în 2013, când Parcul Central tocmai fusese reabilitat, festivalul a crescut rapid, fiind și nominalizat la Festival Awards Europe în 2014. Muzică diversă (și în general bună), mii de oameni de toate vârstele, jam-session-uri, sute de hamace, târg cu fel și fel de produse, expoziții, standuri cu limonadă, sucuri, cafea, spritz de vară, bere și mâncare, cam astea sunt ingredientele Jazz In The Park. Vezi tineri, pensionari, părinți cu copii; toți se relaxează, mai ales pe iarbă sau în hamace, citind o carte sau povestind cu prietenii în timpul zilei și ascultând muzică spre seară. Cu fiecare ediție, lumea învață să se bucure tot mai mult și totodată mai civilizat de spațiul verde din centrul Clujului. Mai există și alte exemple în țară (nici nu insist pe cele din afară), Jazz In The Park e cel pe care eu personal îl cunosc cel mai bine și probabil evenimentul de gen cu cea mai rapidă creștere din ultimii ani.

Precedentul văzut ca pericol public în Bistrița Europeană

„Bistrița a arătat altfel, a ascultat o altfel de muzică, s-a bucurat altfel și a fost bine.” – Carmen Bulz – Răsunetul, despre Basm Festival

Anul trecut, pentru prima ediție Basm Festival, am cerut aprobarea de a folosi în weekend zona din jurul foișorului din parc pentru concerte de jazz, ateliere creative și alte activități. Cererea a fost aprobată parțial, în sensul că am putut desfășura concertele propriu-zise și să ducem câteva mese și scaune pentru ateliere. Ideea de a instala hamace a fost respinsă din start, la fel și cererea de a putea folosi baloți de paie și multe alte materiale pentru a amenaja mult mai amplu zona, la fel și ideea de târg, de a invita oamenii cu pături de picnic de acasă și așa mai departe. Motivele invocate au fost că s-ar distruge iarba și că s-ar crea un precedent. Degeaba am prezentat imagini, articole și cifre de la Jazz In The Park și alte evenimente, iarba din Parcul Municipal Bistrița e probabil aurită sau ceva soi special care se dezintegrează la contactul cu oamenii. Nu am primit aprobare nici să amenajăm un mic bar, nici măcar cu limonadă sau alte băuturi non-alcoolice. Lumea se plimba prin hârtoapele șantierului din zona Casei de Cultură spre Piața Mică sau chiar până pe pietonal pentru a cumpăra ceva de băut. Pe parcursul zilei mulți dintre tineri, mai ales cei veniți din alte orașe, se așezau pe iarbă și erau rapid avertizați de gardieni că nu e voie. Spre seară nu au mai prea avut ce să facă, la concerte erau sute de oameni și gazonul din jurul foișorului s-a umplut.

Timpul trece, fixismele rămân

Pentru ediția din acest an ne-am dorit să organizăm toate evenimentele de zi în frumosul Parc Municipal (cu excepția unor expoziții și a proiecțiilor de film care necesitau un spațiu interior, închis). Răspunsul autorităților a fost un NU categoric, fără loc de discuții sau negocieri, iar motivele invocate aceleași ca în 2014: prăpădul care ar rămâne și precedentul creat. Vreau să fiu corect și să spun că ni s-a oferit totuși varianta Schullerwald, puteam să nu o primim nici aia. Din unele puncte de vedere, Pădurea Schullerwald a fost o gazdă mai bună decât pietonalul Liviu Rebreanu (deși am multe de spus despre amenajările finalizate acolo în 2014, mult mai puțin fericite decât în parc, vine rândul zilele astea să scriu și despre ele). Dar nu văd nici un motiv rațional pentru care ai vrea neapărat să scoți la marginea orașului un eveniment decent și elegant care, cel puțin în ceea ce privește direcția programului, nu are echivalent în Bistrița. Nu prea pot să îmi imaginez Jazz In The Park la marginea Clujului, pe Valea Gârbăului sau mai știu eu pe unde, sigur ar fi mult mai puțină lume, chiar dacă accesul e gratuit. Am arătat și anul trecut că Basm Festival e genul de eveniment care aduce mai mulți oameni din afara județului decât ce mai e în calendarul local. Sute de clujeni au venit în fiecare zi pe lângă oameni din Mureș, Sibiu, Oradea, Suceava, Maramureș, chiar și Dâmbovița și alte zone din țară. Nu știu de ce nu ai vrea, și ca simplu bistrițean darămite ca și conducător al orașului, ca turiștii să stea cât mai mult timp în zona centrală, să aibă la îndemână obiectivele turistice locale, să poată povesti mai departe nu doar despre artiștii pe care i-au văzut, dar și despre ce are mai bun de oferit orașul în sine. La fel cum nu înțeleg de ce nu ai vrea ca un număr cât mai mare de localnici să intre în contact și cu altfel de evenimente, să le oferi (măcar indirect, dacă bugetul e rezervat doar pentru aceleași rețete an de an) diversitate, genuri muzicale care lipsesc aproape complet în restul anului și fel și fel de alte activități. Se pare că în Bistrița anului 2015 trupele de funk-jazz, art-pop, rock alternativ sau experimental, cel puțin în contextul unor evenimente care nu sunt organizate de Primărie, sunt expediate din spațiul public central, marginalizate și la propriu, nu doar la figurat. Dincolo de experiențele personale legate de folosirea parcului, am citit despre evenimente autorizate în zona foișorului, întrerupte în mod repetat. Anul trecut, în vară, doi tineri și-au legat hamacele în parc, cumva tocmai în ideea de a verifica dacă se poate și în Bistrița. Paznicii au intervenit rapid, de teama unui alt precedent.

Revenind la primul paragraf, fondurile europene și proiectele de infrastructură implementate cu ajutorul lor sunt importante pentru dezvoltare și au schimbat fața multor orașe și sate din România. Dar grădinile englezești, vopselele nemțești, parcurile vieneze și așa mai departe sunt doar formă fără fond în lipsa schimbărilor de mentalitate. Din păcate, în ciuda milioanelor de euro investite, a pavajelor înnoite și a clădirilor spoite, la nivel de gândire nu s-a schimbat mare lucru în conducere (nici în Bistrița și nici în multe alte zone din țară, chiar și în cazul unor orașe mai mari). Contrastul dintre sloganuri și ipocrizia din spatele lor devine din ce în ce mai evident cu fiecare panglică tăiată și fiecare ocazie ratată.

Închei cu o galerie de imagini de la Jazz In The Park 2014, o mostră a precedentului de care se teme administrația bistrițeană.  Îi mulțumesc pentru fotografii lui Andrei Dăscălescu, organizatorul festivalului Fimul de Piatra și un bun prieten Tășuleasa Social și Basm Festival. Imaginile din colajul de sus îi aparțin tot lui pentru că, ce să-i faci, e un fotograf foarte bun.

Florin CHEREJI

Sursa text: florinchereji.ro