Am întâlnit-o pe AnaMaria zilele trecute, prin centrul oraşului – veselă şi cufundată în lumea ei, ca de obicei. Privită chiorâş de unii, admirativ de alţii, luată la mişto sau judecată în fel şi chip, aruncând totuşi în dreapta şi-n stânga săgeţi ascuţite de genul – „Ok, sunt liberă şi neatârnată. Fac ce vreau eu. Şi mai mult decât oamenii, care-s nişte slăbănogi, iubesc animalele... Când mă gândesc că o plantă, o albină îşi dăruieşte viaţa pentru noi...! noi când o să ne dăruim viaţa pentru ceva, pentru cineva...?”

În goană, se opreşte cu povestea şi asupra tatălui ei, care a fost preot sau asupra certitudinii că este şi ea „o prinţesă în satul ăsta numit Bistriţa”...

„Cu puterea gândului şi a minţii, poţi să ucizi un om. De aia fac tot posibilul să nu mă enervez pe nimeni. Nu avem nevoie de victime în plus! Şi nu că aş vrea să schimb universul, dar ceva-ceva tot trebuie făcut ca să ieşim odată, în sărăcie, din conjuraţia asta de imbecili care ne înconjoară...”, remarcă AnaMaria privind nedefinit în zare.

„Am 60 de ani, dar mă distrez de minune. Mă aranjez şi mă machiez cât pot. Nu îmbătrânesc...! Care-i secretul?! Unul singur – Love me tender...!”