Adriana Barna s-a născut pe 21 august 1952, în Bistrița, a urmat cursurile de semiotică la Universitatea Româno-Americană, a debutat cu volumul Manual de supravieţuire (1994), volum pentru care a primit premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România, au urmat volumele Concurs de împrejurări şi Arcimboldo & Comp. (1999, teatru), Respiraţie gură la gură (Ed. Cartea Românească, 2002), Lentile de contact, poeme în proză însoţite de comentarii şi audiobook (Bistriţa, Ed. Charmides, 2011), fiind prezentă în antologia de poeme româneşti în proză tipărită la Polirom de Adam Sorkin (2001), cel mai recent volum fiind numărul 22 pe o stradă, publicat acum câteva luni de Editura Charmides.

„Am primit un feed-back pozitiv de la cei câţiva cunoscuţi (adulţi şi copii) la care a ajuns cartea. La lansarea cărţii, la Bucureşti, Ion Bogdan Lefter care a prezentat-o, a privit-o ca pe un fapt literar inedit. Astfel de cărţi scrise în limba română, cu un personaj copil de 5 ani, care apoi creşte până la 12 ani, trecând prin întâmplări reale, nemistificate ar fi cele ale Anei Maria Smighelschi şi Simonei Popescu sau Aglaja Veterany, fiecare aducând cu ele întregul univers al unei fetiţe care încearcă să descopere lumea. Cartea mea adaugă mărturisirea mea, în 21 de episoade scurte şi un preambul scris în alt registru, unde vorbesc despre părinţi, bunici, unchi, mătuşi şi verişori care mi-au amprentat existenţa. Am scris şi publicat pe Facebook zilnic câte o mică istorioară, anul trecut, iar prietenii mei au primit cu entuziasm fiecare apariţie şi m-au îmboldit să spun încă şi încă şi încă ceva. Aşa s-a ivit cartea. Sebastian Vlad Popa – redactor şef la Infinitezimal, mi-a cerut să le public ca pe un tot unitar, într-o nouă colecţie a Editurii Charmides. Am fost onorată de ofertă şi iată că „numărul 22 pe o stradă” stă alături de un album cu schiţe de grafică aparţinând scenografului Doru Păcurar şi alături de o carte de poezie a regizorului Horaţiu Mihaiu, într-o colecţie de cărţi atipice”, a povestit Adriana Barna pentru Bistriţeanul.ro.

Unul dintre personajele fabuloase care apar în carte este şi verişorul tatălui ei – Ioan Ciorbă Partene – pe care Adriana Barna l-a vizitat în Chile...

Unchiul Ionel din Chile era un fel de Cioran neinstruit într-ale filosofiei. Îşi cărase cu el patria în spinare, iar viaţa lui fabuloasă de dinainte de plecarea din România i-a marcat devenirea ulterioară.

Fusese administratorul domeniilor regale Peleş şi Pelişor, prieten şi camarad de drumeţii al lui Anton de Hohenzollern, un colonel, fost profesor de sport, un om întreprinzător cu un puternic instinct de supravieţuire. Conducea maşini, avioane, era puternic, cu o mare încredere în sine, cu putere de decizie rapidă şi la obiect.

Când Regalitatea a fost înlăturată de la putere, rămânând fără mijloace de subzistenţă, s-a simţit dator să întreţină familia regală. A vândut vinul din pivniţele castelului Peleş, a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă până la plecarea Regelui din ţară. El a rămas să plece ultimul, având misiunea de a scoate din ţară coroana României. Ruşii îşi instalaseră la noi un guvern – marionetă, iar plecarea lui devenise aproape imposibilă. A fost ajutat de o rusoaică, (femeile frumoase au jucat roluri decisive în istorie), a plecat în Elveţia unde s-a întâlnit cu Principesa Ileana, căreia i-a predat coroana, vândută ulterior de aceasta, iar cu banii luaţi a construit în America o mănăstire pentru călugăriţele ortodoxe române.

Unchiul meu a luat vaporul spre Argentina, pe vapor a cunoscut-o pe Alma, viitoarea lui soţie, care plecase din Germania. Au luat viaţa de la zero, şi-au construit o casă în Mendoza, apoi s-au mutat în Chile, la Valparaiso, unde a devenit reprezentantul firmei Mercedes. Pe lângă familia lui, soţie şi doi băieţi, l-a întreţinut la şcoală şi pe Ştefan, fiul Principesei Ileana, care se călugărise între timp.

Când am sosit eu în Valparaiso, am intrat pe o poartă mare străjuită de un eucalipt uriaş, şi ne-am aşezat la masă în sufragerie. Erau prezenţi şi un domn din Cluj, cu care am călătorit, şi angajatorul acestuia, un român care avea acolo o exploatare de caolin şi o fabrică. Unchiul meu s-a uitat la mine ca şi când ar fi vrut să îşi recupereze instantaneu trecutul şi m-a invitat să ocup loc. A fost locvace, iar din spusele românului care îl cunoştea, am aflat că i-a împrumutat cu bani pe mulţi oameni, în situaţii dificile. Unchiul meu se plângea că nu-şi mai găseşte pistolul. Aterizasem într-un mediu pentru care nu eram pregătită, după toţi anii petrecuţi în comunism. Când cei doi au plecat, m-a dus să-mi arate maşinile. Una era un Hyundai fabricat chiar în acel an, o maşină pe care o conducea el şi o altă maşină roşie, de colecţie, cumpărată la o licitaţie şi care a aparţinut fostului preşedinte al Argentinei, Juan Peron.

Un alt episod interesant al biografiei Adrianei Barna este şi cel petrecut la Hotel Castel Dracula, unde a muncit o vreme ca şi recepţioner, având parte de întâlniri deosebite...

Programul meu de recepţioner la hotelul „Tihuţa”, numit acum „Dracula” era unul destul de nonconformist: lucram o săptămână zi şi noapte, apoi aveam două săptămâni libere. O perioadă am lucrat o săptămână încontinuu, cu o săptămână liberă. Veneam stoarsă de puteri şi uneori nu reuşeam să mă recuperez până la viitoarea mea „tură” de o săptămână.

Am întâlnit mulţi oameni extraordinari în vremuri grele. Unul dintre ei a fost Mitropolitul Greciei (ortodoxe de rit vechi), care venise însoţit de un călugăr care trecuse de la catolicism la ortodoxie şi cunoştea toate limbile ţărilor ortodoxe. Mi-a vorbit într-o limbă română cursivă, fără accent străin.

Teoctist dăduse ordin la mănăstiri să nu fie primiţi nicăieri. Era vorba despre maşina Mitropolitului, Adrien Baird şi şoferul, împreună cu un autocar plin cu pescari de lângă Athena. Au încercat să se cazeze şi nu erau primiţi la nici un hotel. I-am primit cu bucurie la „Dracula”, după ce la Putna au fost refuzaţi, au găsit la poartă un butoi cu var şi li s-a spus că mănăstirea e în carantină, că e o molimă.

Am întâlnit şi trei americani care veniseră după nenorocirea de la Cernobîl. România acceptase o echipă oficială de experţi care să facă măsurători ale radiaţiilor, dar în paralel, americanii au trimis şi pe cei trei experţi care să circule incognito, ca nişte turişti, dar să facă măsurătorile neîmpiedicaţi de politicieni. Am întâlnit oameni simpli de la care am avut multe de învăţat. Am întâlnit şi oameni pe care nu aş fi dorit să-i întâlnesc niciodată. Fiecare discuţie cu fiecare om a contat.

Cât de dificilă a fost scrierea unei asemenea cărţi cum este „numărul 22 pe o stradă", o carte fascinantă care cuprinde o tulburătoare „micro-istorie” de familie...

Mi-am pus în faţa privirii prietenilor câteva gânduri, care au adus cu ele alte gânduri şi întâmplări, care au fost comentate de oameni despre care scrisesem sau de urmaşii acestora... Apoi a venit o zi în care mi-am dat seama că pot să intru în acel timp demult trecut şi să îl trăiesc ca pe o realitate prezentă.

Mai apoi a început să devină tot mai dificilă întoarcerea în prezent, viaţa mea actuală devenise o povară la care mă întorceam sisific, cu un efort din ce în ce mai mare şi mai dureros. Mă îmbrăcam cu haine tot mai mici şi mai strâmte, de parcă memoria mea alesese pentru mine acel timp din care nu voiam să mă mai întorc. Voiam să îmi lămuresc câteva lucruri pe care nu le-am înţeles atunci, ca să le pot clasa ca „rezolvate”. Pe de altă parte ştiam dinainte ce va urma şi devenisem o persoană captivă a acelor vremuri consumate, dar vii.

Când m-am oprit din scris a fost ca o rupere, ca o mutare într-un loc pe care îl simţeam deja străin, adică propria mea viaţă. Acum, după ce m-am detaşat de carte, cred că i-am pomenit pe cei care mă vor aştepta dincolo de curcubeu, atunci când va veni vremea. Nu e un pomelnic de nume cu cei plecaţi, pe care să-l las unui călugăr la o mănăstire, ci un pomelnic de fapte de viaţă spuse spre pomenire şi trimise în lume, date celor la care va ajunge cartea. Nu ştiu ce destin va avea cartea, nu ştiu dacă am făcut bine sau nu...

Un demers terapeutic...? E posibil ca scriind, să se diminueze durerea, nostalgia, dorurile...?

Ar fi putut fi un demers terapeutic reuşit, dacă la sfârşit mintea mea de adult ar fi câştigat o pace interioară binemeritată, după un efort la care am supus-o... Dar nu a fost aşa. Dimpotrivă. Dorurile nu s-au diminuat, iar poarta aceea pe care am deschis-o nu mai are acum lacăt. E un drum descendent, periculos, pe care nu îl recomand nimănui.

E cumva ca în „Ziua cârtiţei” când eroul se trezeşte în fiecare dimineaţă şi trăieşte aceeaşi unică zi din viaţa lui. Încearcă să schimbe ceva, să modifice, dar ajunge la acelaşi rezultat, trăit deja. Poate că nostalgia îşi pierde din vlagă, dar devin mai puternice trăirile pe măsură ce le retrăieşti, cu tot alaiul lor de simţăminte aferente. Un singur lucru am înţeles: că în fiecare dintre noi copilăria e bine să se substanţializeze într-un miros sau o impresie bună pentru alean, ca leac în momente grele, dar scufundarea în adâncuri doare fizic. Doare rău...

Care sunt scriitorii care au marcat evoluţia poetei Adriana Barna...

Aplecarea mea spre lucrul cu cuvântul o am în sânge. Formaţia mea de literat i-o datorez domnului profesor Ioan Cutova, de la care am deprins lucrul pe text cu ajutorul materialului critic.

Primul scriitor căruia i-am citit în intregime opera a fost Lucian Blaga. Primul poet viu căruia i-am iubit poezia a fost Nichita Stănescu. Primul om care m-a facut să înţeleg că întrebările mele au deja răspunsuri, dar există alte întrebări la care nu mă gândisem până atunci a fost Albert Camus.

Au existat în viaţa mea şi Ioan Scărarul şi mai târziu Efrem Sirul, care m-au ajutat să îmi limpezesc (cât de cât) relaţia mea cu Divinitatea, poeţii greci, romancierii sud-americani, poeţii mai puţin cunoscuţi de prin insule îndepărtate, Basho şi Issa şi cu ei întreaga Japonie…. Dar toate cărţile au un corespondent în celelalte arte: în pictură, în muzică, în artele mişcării, în dans, în teatru, în film, în mirosuri, în arta de a iubi…

Când şi-a dat seama că este scriitor... 

Prima mea carte a fost o carte rescrisă, la vremea în care învăţasem să scriu. Citisem „Nuvolina – fetiţa nor” şi mi se părea că i se întâmplau prea multe lucruri neplăcute şi am dorit să îi rescriu viaţa făcându-i-o plăcută şi însorită. Textul meu era plat şi plictisea la lectură musafirii.

Iubesc cu ardoare poezia, m-am sprijinit de poeziile multor poeţi în momente dificile. Trăiesc poezia. Nu ştiu încă dacă ştiu să o scriu. Nu ştiu dacă poezia m-a ales să o scriu sau nu. Eu recidivez. Fac asta ştiind că fiecare poem al fiecărui poet scris oricând în trecut sau care se va scrie dau contururi poeziei.

Nu ştiu dacă sunt scriitor. S-ar putea să nu fiu. Un scriitor adevărat scrie zilnic, fără greutate. Eu scriu în salturi, vreau ca ceea ce scriu să fie înalt sau adânc, ceea ce iese este de cele mai multe ori o pastişă a ceea ce ar trebui să fie scrisul meu. Nu ştiu dacă voi avea destul timp să învăţ să fiu scriitor.

Cum e să fii şi scriitor, dar şi personaj într-o carte...

Mircea Gelu Buta a descris fidel, în „Portret de absolvire” o întâmplare la care am participat şi eu. A făcut-o cu un haz nebun, a descris cum nu se poate mai bine o „reuniune “ din adolescenţa noastră. Confirm cele scrise de el, iar laudele la adresa mea nu ştiu dacă mi se cuvin. Îmi amintesc că la Păltiniş, la o întâlnire cu Constantin Noica, cineva din sală a dorit să îi pună o întrebare şi a început cu: „...în «Jurnalul de la Păltiniş» spuneţi că…”, iar domnul Noica l-a întrerupt spunându-i: „Acela este un personaj…”

Dezamăgiri în societatea de azi... Ce anume ar merita cumva schimbat...

Nu cred că schimbările se produc pocnind din degete. Mai degrabă ele survin din ceva deja existent. Preexistenţa schimbării poate fi dedusă doar odată ce schimbarea s-a produs. Cred însă ca ar fi bine să schimbăm tonul care face muzica. Să luăm tonul corect de la un diapazon. Presupun că restaurarea monarhiei ar da tonul unor schimbări de atitudine, care ar da o altă faţă României.

Cea mai mare satisfacţie în viaţa de scriitor...? Cea mai adâncă tristeţe...

În viaţa mea de om care scrie uneori, am mulţumirea de a primi semnale că rândurile mele aşternute pe hârtie sau transmise în eter pot fi trăite de cineva, iar cea mai adâncă tristeţe e faptul că trăind aşa, pe buza disperării, mă paşte ratarea la orice pagină scrisă, dar asta e şi cea mai mare bucurie...