Zeiţa vinului de Lechinţa

Uşa scârţâie. Se deschide. Lumina pătrunde în spaţiul rece, întunecat, din subsolul casei. În faţă, un raft plin de sticle. De vin. Un loc plin de zeiţe, care mai de care mai bătrâne, mai prăfuite de cenuşa anilor. Raftul luminat este acoperit de o umbră. Umbra gândurilor. Iar gândul, luând chipul şi asemănarea unui om, alege:

– O mie şapte sute şaizeci, o mie şapte sute nouăzeci, o mie şapte sute opt zeci şi opt, o mie şapte sute nouăzeci şi nouă, o mie şase sute, da!

Cu o mână sticla este atent ţinută, iar cu cealaltă bine curăţată. Uşa se închide până la următoarea dată când va fi sete de vin cu poveste.

În casă e cald. După ce vinul s-a plimbat în susul şi în josul sticlei, poc! Se trezeşte la viaţă, ţâşneşte din sticlă, se înalţă în stropi mărunţi şi spumaţi până în tavanul încăperii... Cu un cântec dulce, el sărută pe fiecare, lăsându-i mai apoi pe toţi cu buzele roşii, înmuiate...

Zeiţa îşi mişcă aripile din frunze de struguri şi zboară. Pleacă. Se înalţă. Deasupra noastră, deasupra norilor, în văzduh. De acolo, de sus, de după nori, ea ne vede. Vede cum iarba creşte, cum florile se deschid, cum oamenii muncesc, cum via rodeşte, cum frunzele viţei de vie înverzesc. Şi iată o rază de soare! Zeiţa se lasă învăluită de căldura şi lumina ei. Rumenită îndeajuns, ea se aşază pe un nor negru de ploaie apărut de nicăieri. Picurii de apă îi înconjoară trupul firav. De la spate, vântul îi împinge aripile şi o ispiteşte să zboare. Să privească, să caute. Să-şi găsească un loc înalt de unde să vegheze.

Vede un turn. Mare, înalt, impunător. Pe un deal, înconjurată de ziduri groase, e o biserică. E Biserica Evanghelică de pe dealul Lechinţei.
Zboară acolo, lăsând în urma ei, vântul să-i împrăştie praful de lumină care-i iese din aripi. Întră în turn. Cu ochii desenaţi parcă din culoarea cerului, vede pe dealul din dreapta o vie. Îşi mută privirea în partea stângă: o altă vie. În faţa ei, în depărtare, pe dealul cel mai înalt vede cea mai întinsă vie. Dar toate viile erau aproape sterpe, îmbătrânite ca de un blestem.

Zeiţa îşi mai întoarce capul o dată, acoperă via înaltă cu aripile ei şi vede un deal trist. Un deal cu pământ bun, acoperit doar de verdele iarbii mici şi de frunzele vechi ale copacilor care au fost odată. Şi o mâhnire prelungă o cuprinde: aici ar fi trebuit să fie rod!

Soarele îşi făcea loc printre frunzele de viţă ce o învăluiau pe Zeiţă. Sclipirea lui îi lumină faţa frumoasei trezind-o. Era dimineaţă. Ridicându-se de pe patul de frunze învelit în parfum de struguri, ea îşi desmorţeşte aripile ce o vor duce astăzi pe dealurile dimprejurul Lechinţei.

Pulberea din razele de soare pe care Zeiţa le lăsa în urma sa făceau ca florile să se deschidă ziua mai parfumate, iar aerul să primească o oarecare strălucire. Era o pulbere ca de stele, mici grăunţe aurite reflectându-se în apa râului care curge prin mijlocul Lechinţei. Zeiţa începuse să împartă vraja rodirii peste acele locuri.

De sus, din zbor, de unde-şi privea Zeiţa dealurile, se vedea cum peste pământul proaspăt, viţele de vie, proaspăt ivite, erau ca nişte plase, în ochiul cărora se zăreau pete de un mov copt – strugurii. Îşi luă forma unuia dintre aceste fructe, lăsând copiii şi oamenii mari să poarte de grijă pe mai departe, când va creşte, când va fi să-i pregătească chiorchinul pentru strâns. Se desprinse curând de plasa de struguri, lăsând câteva seminţe să încolţească sub locul unde a stat preschimbată.

Aripile de viţă o înălţară din nou în văzduh. Soarele, care îşi pregătea ascunzişul, o trimise parcă pe dealul înalt, care se vedea, din turnul Zeiţei, a fi plin cu vie veche. Pământul brun, izvorul de după copacul umbros al dealului şi faptul că soarele îşi scălda îndelung razele pe întinsul lui arătau că acela era locul unde viţa ar fi fost roditoare. Din înaltul turnului se vedeau doar viţele care acum stăteau supărate, bolnave, uscate. Erau viţe care au avut struguri şi care au făcut vin. Au făcut.

Ochii zeiţei se umeziră. Pe obraz i se prelinse o lacrimă. Căzu pe pământ. Din lacrima care se pierdu printre firele mici de iarbă răsări un mic şi tânăr fir cu o frunză fragilă de viţă de vie. O viţă fragedă şi, totuşi, îndrăzneaţă. Lăstarul se inmulţi. De sub pământ, alte şi alte fire de viţă de vie îşi făcură apariţia. Salutau noua lor lume.

Turnul Zeiţei deveni, parcă mai frumos, mai vizibil, mai preţios când aceasta văzu că recolta i se înmulţeşte răspândindu-se pe toate dealurile şi făcându-le din nou verzi, pline de viaţă. Din aripile mai verzi şi mai frumoase ca niciodată, ieşi lumina de la soare bogată, vântul dându-i avânt mare încât să se înalţe iar. Ajunse pe un nor. Chemă pe Soare, pe Vânt şi pe Norii cu Ploaie să i se alăture.

– Norilor de Ploaie, revărsaţi-vă apa peste tărâmurile de vie! Aruncă, tu, Soare, căldura ta peste boabele crude din ciorchinele mele! Du, tu, Vântule, seminţele pe toate câmpurile!

Ploaia făcu lăstarii de viţă-de-vie mari. Soarele lăsa boabele să i se scalde în raze, să se înmulţească, să se rotunjească şi să-şi îmbujoreze pieliţa ulce. Din turnul său, Zeiţa admira şi avea grijă, zi de zi, de Împărăţia sa. An de an, Zeiţa făcea recolta mai bogată, mai bună. Strugurii avea boabe mari şi dulci din care Vinul de Lechinţa a devenit cunoscut în ţară. Zeiţa a trimis, mai apoi Vântul să împrăştie seminţele şi pe alte dealuri făcând recoltele mari, mai mari, tot mai mari. Oamenii care se ocupau de vin primeau în fiecare zi comenzi multe, ajungând ca în curând Vinul de Lechinţa să fie cunoscut şi în afara ţării.

Mulţi ani Zeiţa a avut grijă ca viile, strugurii şi vinul să fie cunoscute şi să aducă vizitatori curioşi în comuna noastră.
La temelia bisericii unde Zeiţa a locuit, a prins rădăcini, s-a înălţat o viţă mare de vie. Cu frunze groase, ramuri dese şi struguri de un mov-copt, aşa cum a fost ea prima dată, o viţă nobilă lăsată să o bată soarele, să o ude norii negri de ploaie, iar vântul să-i împrăştie trupul.

În această viţă-de-vie se întrupă Zeiţa, dornică să rămână pentru totdeauna în aceste locuri.

Maria Veronica TOK