"Eram cu Ioana la Sângeorz, în casa părintească, într-un peisaj care nu e de pe pământ, ci din picturile naive, când, ieșind în pridvor, îl văd pe Muri venind în diagonală prin curte, trecând prin iarba până la brâu, pe lângă clăile de fân și-apoi pe sub lungul șir al rufelor întinse la uscat, în mâini cu un mare buchet de floarea-soarelui. Soarele era orbitor, iar munții în ceață albăstruie. Nu ne vine să credem. Ne îmbrățișăm și rămânem în curte, pe banca rustică acoperită cu mușama.

Apare o carafă de vin și Muri îmi spune pentru ce venise. Voia să facem o discuție pentru revista la care lucra. Avea cu el o drăcărie nou-nouță de reportofon: «Nu prea știu eu să umblu la chestia asta, m-au învățat, dar nu prea am băgat la cap… Sper să meargă, totuși.» Am lălăit-o apoi toată ziua (timpul la Sângeorz n-are nimic de-a face cu cel de la București, are nu doar altă lungime, ci și altă culoare și alură, ca doi câini din rase diferite), iar seara, când peisajul devenise gri, ne-am tras în odaie și am trântit ușa după noi.

Muri a pus reportofonul în picioare, foarte ceremonios, între noi, pe masă, am zis câte ceva ca să verificăm dacă se-nregistrează, era bine, funcționa, așa că ne-am pus pe vorbă.

A fost o noapte magică. Am vorbit până dimineața. Niciodată n-am fost mai inspirat - palinca din păhărele de lut de pe masa unde trona buchetul adus de Muri și-o fi vârât și ea coada, niciodată n-am vorbit cu un om mai hâtru, mai înțelept și mai fermecător.

Șase sau șapte ore am vorbit despre poezie și numai despre poezie. Ardeam, străluceam amândoi la flăcările discuției noastre. Când s-a albit de ziuă, cam obosiți, cam șovăielnici, dar cu zâmbete largi pe fețe, am hotărât că era destul material pentru ce-i trebuia lui Muri.

Prietenul meu s-a ridicat de la masă, ne-am îmbrățișat de adio și l-am urmărit plecând. Pe măsură ce se-ndepărta, îi vedeam blugii și cămașa tot mai înmuiate de roua ierbii.
A doua zi, pe seară, sună telefonul. «Bătrâne, uite, nici nu știu cum să-ți spun… Am derulat chiar cum am ajuns acasă banda și-am ascultat-o: nimic, doar un fâșîit… Sărăcia de reportofon n-a înregistrat nimic, nimic, nimic…»

Muri era obidit: poate nu se pricepuse el să seteze drăcăria… «Dar știi ce? Hai să mai încercăm o dată, vin din nou la voi și mai vorbim o dată, bătrâne…»
Atunci am avut ceea ce se numește o epifanie, iertați-mi cuvântul prețios. M-am luminat tot, fiindcă am înțeles deodată că așa trebuia să fie, că discuția noastră fusese prea frumoasă ca să folosească la ceva. Ea trebuia să dispară-n neant, fiindcă deja fusese, deja ne preschimbase interior. Am început să râd și i-am spus s-o lăsăm cum a căzut, că a căzut bine.

Acesta este un fragment pe care scriitorul Mircea Cărtărescu l-a împărtășit cu prietenii săi de pe Facebook. Aflat la Sîngeorz-Băi, orașul natal al soției sale - Ioana Nicolaie, la rândul său o scriitoare de succes - Mircea Cărtărescu evocă o tulburătoare întâlnire cu poetul Ion Mureșan - pentru prieteni - Muri.

De altfel, şi Mircea Cărtărescu şi Ion Mureşan au fost dinstinşi cu „Premiul pentru literatură al orașului Bistrița”, iar celebrul prozator a mai scris în termeni de elogioşi despre Sîngeorz-Băi:

VIDEO: Un faimos scriitor - îndrăgostit de Transilvania, de Bistriţa şi de Sîngeorz-Băi: "Este un loc uluitor"

„Îl iubesc și-l admir mult pe Muri. Am fost adesea opuși unul altuia, dar nimeni, în 40 de ani de când ne știm, n-a reușit să ne strice prietenia. Nu semănăm în nimic în afară de dragostea pentru poezie, și totuși am avut mereu față de el un sentiment fratern. L-am auzit de curând recitînd «Melancolie» și pot spune că nimeni, incluzând marii actori, n-a ajuns în miezul unui poem de Eminescu cu mai multă inteligență și empatie”, afirmă Mircea Cărtărescu despre vechiul său prieten.

Sursă foto: Facebook Mircea Cărtărescu