Campaniile, se vede treaba, sunt şi ele din ce în ce mai personale. „Catindaţii” s-au făcut de mândră minune şi în 2012, în încercarea lor penibilă de a deveni intimi cu alegătorii. Mai printr-un blid de papricaş oferit la o serbare câmpenească, mai prin fundul nespălat al unei găleţi electorale, sau chiar prin telefoane la domiciliu la ore dintre cele mai nepotrivite, prin care, alegătorii, dumneavoastră doamnelor şi domnilor, au avut onoarea de a se întreţine cu robotul Vasile Borş. Eu am dat cu telefonul de pereţi după ce am încercat vreme de un minut să îi spun domnului Borş cum stă treaba cu tărâţele (şi cu porcii care te mănâncă dacă te amesteci în ele) şi m-am prins mai întâi că vorbesc singură şi, mai apoi, că nu era vorba despre mine în monolog. Ci despre un candidat, consiliat pe bani grei să deranjeze oamenii la telefon. Ce poate fi mai jenant, mai ieftin, decât să îi serveşti votantului o bandă care vorbeşte singură? Şi cine stă să o asculte? Mă rog, poate targetul acestei găselniţe de marketing sunt pensionarii şi minorii singuri acasă. Însă întrebarea e alta. Câtă disperare pentru a obţine puterea? La ce ajunge să se preteze un politician pentru putere şi un alegător pentru un papanaş? O putere efemeră, care îţi poate da măsura valorii dacă ştii să o foloseşti ŞI spre mai binele CELOR CARE TE-AU VOTAT, cum se întâmplă în cazuri rare, cum e cel al primarului oraşului Beclean, Nicolae Moldovan. Sau una care te poate arunca în cea mai neagră mizerie umană dacă o foloseşti pentru a-ţi plăti prin ordonanţe de urgenţă poliţele personale, cum face acum Victor Ponta (acuzat şi el de plagiat), cu Horia Roman Patapievici. Staţi liniştiţi că nu e singurul politician care învârte ciolanul proaspăt câştigat deasupra capului. În cazul ICR, deşi sute de intelectuali ameninţaţi cu plagiatori scoşi din joben pe bandă rulantă se revoltă, uraganul roşu continuă impasibil să decapiteze instituţii, în scop strict personal. Institutul Cultural Român a funcţionat brici, însă ăsta nu pare a fi un criteriu pentru a-l menţine în forma în care e, iar explicaţia e simplă: valoarea nu contează. Nimic nu contează. Noua putere îşi plăteşte poliţele, aşa cum şi vechea putere şi-a plătit poliţele. Aşa cum şi viitoarea putere îşi va plăti poliţele cu ură şi sete de răzbunare. Iar disperarea şi răutatea nu pot aduce nimic bun. Mai binele poporului fraierit încă odată nu este luat în calcul în nici una dintre aceste decizii "politice" - a se citi personale. Aşa că de azi înainte, nu mai votez partide. Nu mai votez liste, votez personaje de desene animate. La alegerile din toamnă, o să desenez propriile mele chenare pe buletinul de vot şi o să scriu în ele F.O.C.A. Pentru că e singurul caracter  pe care îl cunosc, capabil să conducă, fără încrâncernare, România. Fireşte, în rolul României: MO.