Suntem prea docili când nu trebuie şi prea puţin îndrăzneţi atunci când ar trebui să avem o atitudine fermă. Măcar din perspectiva celor două decenii de experienţă didactică îmi permit să scot în evidenţă nişte carenţe, până la urmă în educaţie, ori pe ce făgaş ar lua-o aceasta – moral, estetic, religios.

Parcă n-ar fi destulă debusoladă cotidiană, n-ar fi destule ştiri de la ora 5, n-ar fi destul dezmăţ pe toate gardurile, cu camere video pro. Asta ne-a mai lipsit! Am ţinut morţiş să fim cool, să fim în trendul celtic, american etc. Cu ce? Cu o schimonosire a fiinţei? (fie chiar prin masca măştii). Deşi sunt profesor de teatru (e drept un teatru mai liric) şi propun diverse roluri ca exerciţiu în fiecare zi, înţelegând că fără contrast, fără un pic de tensiune pare totul puţin anost şi nu mai învăţăm lupta, constat că a propune un întreg spectacol infernal e prea de tot.

Mântuitorul îndeamnă blajin – „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi...” şi noi ce facem? Ascultăm o voce străină? (tot ce se poate a celui rău). Cât de plastic şi adevărat zicea părintele Simion Bretfelean într-o predică, după evenimentul „x hallou...”: „Părinţii se dau peste cap să dea bani, să caute costumaţii sugestive pentru a-şi îmbrăca odraslele în... demoni. Şi Dumnezeu ne-a dat îngeri, copiii, fiinţe de lumină”.

Indiscutabil şi şcoala are meritul ei în această acceptare/ propunere a provocării; şi instituţiile care au preluat de ici, de colo, de dincolo, de niciunde... („Vai de cel prin care vine ispita!”) Cred că ar trebui să procesăm mult mai mult înainte de a adopta/ de-a imita un obicei denaturat, o modă, un moft sau un soi de nebunie, degringoladă! În prag de Luminaţie, când în cimitire se simte adierea tandră a celeilalte lumi, noi stricăm privegherea, transformând-o într-o noapte hidoasă – cu monştri, cu vrăjitoare, cu schelete, vampiri etc.

Cred că şi cei adormiţi, încercând să vină într-o mireasmă nepământeană, s-ar speria de noi... Şi-apoi, după o noapte de distracţie de coşmar, chiar sub vălul hlizirii, cum să te mai aduni, în linişte, a doua zi, în 1 noiembrie, de ziua celor dragi duşi...? Şi printre mormintele celor adormiţi ai noştri se împart biscuiţi „în schimbul” unei rugăciuni, fiind îmbiaţi copiii să salveze prin puterea gândului bun, sunt învăţaţi că nu se termină totul aici, sunt învăţaţi milostenia, dar nu sunt momiţi cei mici, ca-n seara cu pricina, cu dulciuri pentru a-şi vinde din inefabil pe doi lei. Copiii au un potenţial creativ nebănuit; sunt fabuloşi (nu mă mai satur să o spun).

Ei ar putea propune nenumărate alternative viabile şi limpezi în locul acestei harababuri, de care sincer, din discuţiile purtate cu ei, se cam sfiiesc. Înţeleg foarte bine (şi ei şi părinţii lor) cum stau lucrurile şi unii chiar au luat atitudini ferme, refuzând carnavalul în negru. De ce să nu fim şi noi fermi? De ce să-i facem să roşească gratuit? La fel ca o parte din literatura fantasy, axată pe şcoli de vrăjitorii, magii şi alte prostii, şi Halloween-ul serveşte o cauză necurată.

Nu are nici cea mai mică legătură cu noi, cu poporul nostru. Ce să fie de capu’ lui de dovleac? Afişează doar masca unei tradiţii cu influenţe mai profunde. Ceva semnificativ nu se sărbătoreşte în „cluburi întunecate”. A pune pe tapet, a face eforturi pentru un eveniment de acest gen nu e altceva decât a face o reverenţă negativului din univers. Să acceptăm de bună voie şi nesiliţi de nimeni expunerea la un risc sever e o mare naivitate/ superficialitate. Visele urâte din somnul copiilor nu sunt singurele consecinţe negative; ci, mai ales, gândurile de lilieci care se ţin cu înverşunare de pereţii minţii şi-ai sufletului.

Se cultivă agresivitatea, mascarada, ca apoi să se iniţieze programe de consiliere, alternative de reabilitare... Nici pe Exupery nu-l prea ascultăm – „Să ocrotim cu grijă lămpile (copiii); orice boare poate să le stingă!” Darmite un vânt nebun. Să nu mai vorbim de afaceri cu măşti, dar mai ales de spiritul sumbru, care se dă în spectacol, „umblă ca un leu în turbare”, să împânzească spaţiul, încercând să se folosească de firavele noastre fiinţe. Să fim cu luare aminte!

prof. Ionela-Silvia Nuşfelean, Palatul Copiilor Bistriţa