Era aici o străduţă îngustă cu căsuţe înghesuite pe două rânduri printre care îşi făceau cu greu loc potecile, spre micile refugii solitare din spate, încropite din motive igienice – o străduţă numită “Ţigănimea”.

Hrubele

În ciuda muşcatelor de la ferestrele mici şi întunecate, aici totul părea în suferinţă şi sărăcie. Această senzaţie era sesizabilă mai ales dimineaţa şi în zilele de sărbătoare, când o linişte atotstăpânitoare, nefirească – dădea impresia unei străduţe părăsite, abandonate de curînd.

Zugrăvelile colorate ale caselor nu reuşeau nici ele să ascundă crăpăturile şi denivelările din ziduri, uimind, cu încăpăţânarea lor de a rămâne în picioare, aşa gârbovite cum erau. Denumirea de “Ţigănime” atribuită sinistrei străduţe (devenită ulterior “Barbu Lăutaru”) nu avea nimic peiorativ şi nu avea nici conotaţii etnice – ci mai degrabă se scotea astfel în evidenţă aspectul ei discordant faţă de celelalte străzi ale oraşului, prin lipsa de preocupare a locatarilor de a-şi întreţine edificiile.

Era o străduţă scurtă, cu vechi case dărăpănate, amplasate în zona actualei Săli Polivalente, demolate la începutul anilor ’70.

“Ţigănimea” era o străduţă liniştită, adormită peste zi, care se înviora abia spre seară, când de peste tot se auzeau acorduri muzicale.

Lăutarii Bistriţei 

Ca orice burg care se respectă, Bistriţa a avut şi ea momentele de glorie ale muzicii lăutăreşti, întrupate în câteva celebre figuri de lăutari care au înviorat atmosfera oraşului la începutul secolului trecut. În volumul “Bistriţa, nostalgii citadine”, Oscar Skrabel îşi aminteşte câţiva dintre cei mai cunoscuţi muzicanţi ce puteau fi întâlniţi peste tot la nunţi, botezuri, înmormântări, în sala Omnia, acompaniind filmele mute, în restaurantele Braedt, Central, Hofmann, în grădinile de vară Tuţi, Bombardir sau Ştefan, pe scenele Gewebeinverein-ului sau la renumitele baluri ale Cercului Militar, ale angajaţilor de la primărie, prefectură şi în diverse asociaţii şi uniuni cu conotaţii filantropice, culturale sau etnice.

Era vorba de violoniştii Goghi Carol, Musta Dionisie, Sebeş Anton, Mihai Carol, Alexandru Moldovan, Arman Jancsi, Istvan Gheorghe – care au cântat în lungi turnee în Italia, Austria, Germania, Ungaria şi, sezonier, în aproape toate staţiunile balneare din România.

Din tarafurile locale au mai făcut parte saxofonistul Toth Zoltan, clarinetiştii Ioan Sebeş şi Ionel Varga, acordeoniştii Tini Iosif, Ştefan Istvan, Mihai Muller, Pavel Urs, violonceliştii Ioan Tini şi Ioan Baloi, contrabasistul Carol Ciubuca, bateriştii Mihai Oden şi Tini Ernest dar şi ţambalagiul Dongo Francisc.

Cu excepţia florăresei Wagner, a fierarului Adamiţi, a precupeţei Miranda şi a croitorului Ignatinci – toţi ceilalţi erau lăutari.

“Ei au avut grijă, decenii de-a rândul să dăruiască bistriţenilor melodii nemuritoare în momentele de bucurie şi exuberanţă, în momentele de cumpănă, durere sau restrişte...” mai scrie Oscar Skrabel, în volumul “Bistriţa, nostalgii citadine” mai scrie Oskar Skrabel.

Prieteni din lumea interlopă

Impresia iniţială că aici ar locui cea mai oropsită categorie socială a bistriţenilor se risipea rapid când îi întâlneai pe lăutari într-o ţinută deosebit de îngrijită, cu prestanţă, puţin orgolioasă, dar plini de respect şi solicitudine. Ca oameni umblaţi prin Europa, pe scenele şi localurile marilor metropole, cu prieteni în lume interlopă – lăutarii bistriţeni îşi făcuseră un sistem de relaţii care le asigura o anumită bunăstare, neetalată, însă.

Muzicanţii dovedeau o jovialitate firească, uneori cultivată, altoită pe un servilism genetic moderat, ceea ce îi făcea deosebit de agreabili. Virtuozitatea unora le crease o aureolă cu un statut aparte de artişti consacraţi, stabilindu-se o ierarhie unanim acceptată chiar printre ei, sesizabilă cu uşurinţă şi de către ceilalţi.