Greu să ne imaginăm în ziua de azi cum trăiau înaintaşii noştri în cetatea medievală a Bistriţei. Dacă la ora actuală înjurăturile fac parte din arta conversaţiei zilnice iar jignirile nu mai sunt o surpriză decât pentru urechile prea rafinate – în Bistriţa medievală lucrurile stăteau taman pe dos.

Cronicarii acelor vremuri povestesc despre moravurile decăzute ale feţelor bisericeşti şi despre faptul că acestea ajunseseră să-şi „permită” un limbaj mult prea colorat pentru gustul şi standardele acelei epoci.

„Că moravurile vieţii ecleziasticilor au decăzut în acel timp ne arată şi o hotărâre adusă la o adunare a fraţilor călugări din district – ţinută la Herina, în 17 decembrie 1523” scrie Emil Csallner în cartea „Fapte memorabile din ţinutul Nösen [o contribuţie la istoria oraşului, capitlului şi districtului Nösen, Bistritz, 1941]”.

Cartea a fost tradusă “din nemţeşte de Gelu Pavel – contabil în pensie, la Bistriţa, în 1952”, după cum o indică însemnările primelor pagini şi poate fi consultată la Sala de studiu a Direcţiei Judeţene Bistriţa-Năsăud a Arhivelor Naţionale.

„Cine în şedinţa capitlului jigneşte pe fratele său cu vorbiri injurioase sau jignitoare sau aduce ofense – să fie pedepsit cu 3 mărci de argint! Şi care nu ar vrea să plătească această amendă să fie scos din funcţia sa” mai scrie Emil Csallner.

Semn că limbajul deşănţat al feţelor bisericeşti devenise deja un „pericol” pentru societate, de vreme ce a fost necesar să se apeleze la amenzi usturătoare sau chiar ameninţări cu demisia.

Trei ani mai târziu, situaţia pare să se fi înrăutăţit, căci cronicarii vorbesc deja despre „preoţi nelegiuiţi”: „Străduinţa oraşului de a-şi întinde tot mai tare autoritatea şi influenţa asupra comunelor rurale fu încoronată de succes: regele Ludovic al II-lea, printr-o diplomă din 3 Mai 1526 îndreptăţeşte Consiliul Orăşenesc să-i înlocuiască pe preoţii nelegiuiţi (...) Şi astfel nu numai comunele Dipşa, Lechinţa şi Dumitra Mare ajung sub puterea Consiliului Orăşenesc ci şi toate celelalte comune aparţinătoare oraşului. Aproape 300 de ani şi-a exercitat oraşul acest drept cu eficacitate.” mai scrie Emil Csallner.

Tot în 1526 năvălesc turcii în Ungaria iar Voievodul Ardealului, Ioan Zapolya, a solicitat autorităţilor de la Bistriţa 500 de călăreţi aprovizionaţi cu soldă pe 2 luni. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, Episcopul de Alba-Iulia a cerut consilierilor bistriţeni ca, în vederea năvălirii turceşti, să plătească impozitul de Sfântul Martin anticipativ.

Cu atâtea pe cap, nici nu e de mirare că preoţii şi călugării mai scăpau câte o înjurătură în şedinţe...