Atunci cand sasii povestesc despre obiceiurile de Paste, nelipsit din orice relatare este obiceiul udatului, pastrat pana astazi. Gustav Zikeli, unul dintre tipografii bistriteni de la inceputul secolului XX, povesteste in Memoriile sale despre adolescenta sa si nu uita momentele cand mergea la udat.

„De Pasti, in a doua zi, baietii mergeau la „udat”. Din farmacie isi cumparau parfum de trandafir sau un alt parfum, mergeau in casele unde locuiau fetele cunoscute de ei, cereau voie sa le ude, iar dupa ce si-au facut treaba, aveau voie sa-si aleaga un ou colorat dintr-un cosulet. Udatorii deosebit de favorizati primeau pe langa acestea, totusi, foarte rar, si o portocala, denumita pe saseste Pomeranze”, scrie Zikeli.

Pentru parfumuri, sasii apelau la farmacii, deoarece nu existau parfumerii, iar potrivit istoricilor, in Bistrita exista una dintre cel mai vechi farmacii din Transilvania. Situata in imobilul din Piata Centrala numarul 35, prima farmacie se numea „La Vulturul Negru”. „Farmacia Vulturul Negru, atestata documentar in anul 1516 apartinea orasului, primul farmacist Martinus, fiind recompensat cu un salariu anual de 10 florini. In anul 1713 localul este vandut lui Sigismund Moser care o instraineaza in anul 1728 contra sunei de 1000 de florini lui Michael Fritsch. Farmacia cuprindea pe langa spatiul de vanzare un laborator si un depozit. Intre 1765 si 1849 famacia Vulturul Negru a fost detinuta de farmacisti din familia Carl. Primul dintre ei, Daniel Carl, este autorul unui nomenclator de plante din flora tinutului, in care sunt descrise peste 30 de specii”, explica Vasile Duda si Corneliu Gaiu in cartea „Topografia Monumentelor din Municipiu Bistrita”.

Tot despre perioada Pastelui, sasul bistritean povesteste ca tinerii faceau pariuri pe ouale primite dupa ce umblau la udat. „Asa cum se gasesc mai multe feluri de vanatori, erau atunci si vanatori de oua. Unii dintre baieti intrau in fiecare casa unde stiau ca sunt fete si adunau o multime de oua. La surplusul de oua desigur ca erau la ordinea zilei jocurile de noroc. Se ciocneau fie capatul ascutit, fie cel rotunjit al oului, iar cel al carui ou se spargea, acela pierdea. Sau oul era luat in mana, se punea pumnul deasupra si intre degetul mare si aratator se lasa o gaura de 1-2 centimetri. Daca celalalt arunca un creitar (n.r. Moneda mica de argint, mai tarziu de arama, care a circulat in sudul Germaniei, in Austro-Ungaria, in Transilvania si in Bucovina pana la sfarsitul sec. XIX) in aceasta deschizatura, iar banul ramanea acolo, castiga si primea oul. Daca nu nimerea creitarul era pierdut”, povesteste tipograful.