Fragmentul de mai sus face parte dintr-o cronică scrisă de călugărul Rogerius – călugarul italian ajuns arhiepiscop de Split-Spalato, în Dalmaţia, martor la Marea Invazie Mongolă care s-a abătut şi asupra Rodnei şi asupra Târgului Nosa (viitoarea Bistriţa), ca şi asupra multor oraşe şi aşezări din Transilvania şi Ungaria, în anii 1241-1242:

Şi să afle toţi că eu nu vorbesc nebuneşte, fiindcă oricine va fi ajuns în mâinile tătarilor, ar fi fost mai bine de el să nu se fi născut; căci va simţi că el nu este deţinut de tătari, ci de însuşi Tartarul. Aceasta o spun ca un om păţit, căci am fost un an şi jumătate în mijlocul lor, în care timp ar fi fost moartea o mângâiere, precum un chin a fost viaţa. (…)

Au ajuns la bogata Rodna, o cetate a teutonilor [saşilor], situată între nişte munţi înalţi, la mina de argint a regelui, unde se găsea o mulţime nenumărată de popor. Dar, fiindcă aceştia sunt oameni războinici şi nu duceau lipsă de arme, când au auzit despre sosirea tătarilor, le-au ieşit în cale prin păduri şi munţi, afară din oraş. Însă tătarii, observând mulţimea celor înarmaţi, au întors spatele, prefăcându-se că fug dinaintea lor.

Atunci poporul întorcându-se victorios, a depus armele şi a început să se îmbete de vin, după cum pretindea furia teutonică. Dar tătarii, întorcându-se repede, fiindcă nu existau nici şanţuri, nici ziduri şi nici alte întărituri, intrară în oraş deodată prin mai multe părţi. Şi cu toate că s-a făcut pe ici pe colo un mare măcel, poporul văzând că nu poate să se împotrivească, se lăsară cu totul în voia tătarilor...", mai scrie Călugărul Rogerius despre atacul asupra cetăţii Rodna.

Lucrurile s-au întâmplat la fel şi în Târgul Nosa - aşezarea care va căpăta mai târziu numele de Bistriţa - unde se crede că tătarii au ucis, în a treia zi de Paşti, peste 6.000 de localnici.

Călugărul Rogerius reuşeşte să zugrăvească în imagini impresionante toate chinurile şi grozăviile la care erau supuşi cei atacaţi de tătari: „Căci zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele cu capul tăiat, altele sfârtecate în bucăţi; în vile şi în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulţi, numeroase corpuri arse. Şi steteau leşurile pe pământ, cum stau la păşune, în câmpiile nelucrate, turmele de vite, de oi şi de porci, şi cum stau în carierele de piatră, blocurile tăiate pentru construcţie. Se vedeau apoi cadavre de om înecate în apă - mâncate de peştii ce se găsesc în ape, de viermi şi de păsări...

[...] Şi vasele de aur şi de argint, hainele de mătase şi alte obiecte trebuincioase omului, aruncate pe câmp şi prin păduri de cei ce fugeau, pentru ca să scape mai uşuraţi din mâinile urmăritorilor, nu găseau pe nimeni care să le strângă. Tătarii stăruiau numai în uciderea de oameni şi nu păreau de loc că se gândesc la prăzi. Ce să mai spun? N-au cruţat nici sexul, nici vârsta..." 

Călugărul explică şi tehnica plină de cruzime a tătarilor de a nimici toată suflarea, în etape succesive: soldaţii şi locuitorii târgurilor se retrăgeau şi se fereau din calea atacatorilor, iar când reveneau ulterior la casele lor - tătarii, ascunşi prin împrejurimi, mereu la pândă, dădeau buzna peste ei, măcelărindu-i pe toţi: „Doamnele însă şi domnişoarele şi fetele nobililor au voit să se retragă în biserica lor catedrală. Tătarii însă dădură ordin ca soldaţii să predea armele şi prin chinuri grozave au stors de la canonici tot ce aveau. Şi fiindcă n-au putut să intre îndată în biserica lor catedrală, i-au pus foc şi au ars tot ce era în biserică (...)

În celelalte biserici însă s-au săvârşit atâtea nelegiuiri asupra femeilor că e mai bine să nu vorbesc spre a nu se afla atâtea ticăloşii. Cetăţenii nobili, soldaţii şi canonicii au fost ucişi cu toţii fără de nici o milă, afară din cetate, în câmp.

După aceea au răscolit cu totul mormintele sfinţilor şi au călcat în picioarele lor criminale moaştele şi au nimicit cădelniţele, crucile, potirele de aur şi vasele de aur şi alte lucruri consacrate serviciului altarului. Băgau în biserici, de-a valma, bărbaţi şi femei şi după ce abuzau de ei în mod ruşinos, îi ucideau acolo.

Şi după ce au prăpădit toate, şi după ce un miros de nesuportat a început să exalte din cadavrele celor morţi, s-au retras de aici şi a rămas locul pustiu. Dar, oamenii care stăteau ascunşi prin pădurile din împrejurime au început să se adune aici ca să găsească câte ceva de ale mâncării. Când însă răsturnau pietrele şi corpurile morţilor, iată că tătarii se întorceau şi din câţi au găsit acasă, pe nimenea n-au lăsat viu.

Şi, astfel, în fiece zi, se făceau mereu noi măceluri. Iar când n-au mai avut pe cine să omoare, s-au retras cu totul..."

Sursa & Foto: art-historia.blogspot.ro